Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Despre un CD... de Rodica Zafiu


Anunţam săptămîna trecută că voi reveni asupra posibilităţilor de a folosi compact-discul Eminescu 2000 - Opera completă în cercetările lingvistice şi stilistice. în primul rînd, instrumentul de căutare ne permite să verificăm prezenţa unui cuvînt în scrierile eminesciene şi mai ales să urmărim, în contextele originale, sensurile în care acesta e folosit. Avînd în vedere că deocamdată nu e accesibilă cercetării toată opera, nu se poate dovedi că o anumită formă nu există în Eminescu; se poate, în schimb, descoperi că un termen există. E astfel continuată şi completată informaţia pe care o furniza pînă acum Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu, apărut sub redacţia lui Tudor Vianu, la Editura Academiei, în 1968: un instrument de lucru foarte util, dar cu destule limite. Una dintre ele, nu cea mai gravă, consta în inutilitatea definiţiilor complete şi ştiinţifice date cuvintelor şi sensurilor curente: flutur "insectă din ordinul lepidopterelor"; lumină "radiaţie sau complex de radiaţii care impresionează ochiul omenesc; prezenţa acestor radiaţii într-un anumit mediu"; mînă "fiecare dintre cele două membre superioare de la umăr pînă la vîrful degetelor, în special partea care urmează în josul antebraţului" etc. Din fericire, lista de cuvinte a CD-ului nu e înzestrată cu explicaţii. în dicţionarul citat, mai supărătoare (şi chiar dăunătoare din punct de vedere didactic) erau definirile rigide şi limitative - de aceea chiar false - ale unor sintagme poetice: "zidurile reci = biserică"; "neguri reci = trecut nebulos, glacial şi de nepătruns"; "dulce învăpăiere = fiorul plăcut al dragostei, iubire aprinsă"; "vorbe arse de al buzelor foc = mărturisiri de dragoste". O limită mai gravă a dicţionarului din 1968 privea cantitatea izvoarelor folosite: extragerea materialului lexical s-a bazat în majoritate pe poeziile antume şi pe proza literară, incluzînd doar "acele postume care s-au bucurat de o intensă circulaţie încă în primele ediţii ale operei poetului şi au putut exercita înrîurirea lor asupra dezvoltării ulterioare a limbii române literare". Justificarea din prefaţă echivala cu mărturisirea intenţiei de a oferi prin dicţionar imaginea "publică" a scriitorului (nu şi a jurnalistului). Din lista de cuvinte lipsesc astfel numeroşi termeni "marginali" - arhaisme, neologisme, cuvinte populare şi colocviale - pe care îi descoperim în diversitatea lexicală a postumelor şi a publicisticii eminesciene. Junimismul caracudă şi familia sa lexicală (caracudesc, caracudistic) apar în versurile glumeţe cuprinse în vol. IV al Operelor (Caracuda în război, Cîntec caracudesc, Felicitare lui Samson Bodnărescu) şi le găsim foarte uşor în textul reprodus pe CD. între destule alte cuvinte neînregistrate în dicţionarul "limbii poetice", se mai pot găsi, la o repede privire ghidată de simpa curiozitate, sictir ("Şi lui Samson i-a zis: sictir!", Cîntec caracudesc) sau fasolire ("Ştiu că ai să fii catârul/ Peste nazuri, fasolire" (Miron şi frumoasa fără corp, vol. VI). Desigur, multe dintre cuvintele mai rare au fost de mult relevate de cercetătorii limbii lui Eminescu; acum se pot însă înmulţi atestările lor, descoperindu-se şi alte ocurenţe (ca de exemplu pentru neologismul astut, deja discutat de G.I. Tohăneanu). Se poate verifica rapid (chiar dacă nu exhaustiv şi sistematic) prezenţa în jurnalistică a unor termeni din poezie şi invers, sau distribuţia în ansamblul scrierilor a termenilor dintr-un text. Se poate confrunta lexicul lui Eminescu cu cel al contemporanilor, urmărind de exemplu eventuala prezenţă a unor "caragialisme": moft e un termen foarte frecvent în publicistică ("fraternitatea - un moft ilustrat prin guilotină" - vol. IX, p. 167), "Deie-ni-se voie a spune că această eternitate nestrămutată e un moft" - vol. X, 428) - şi care apare chiar şi în poezie: "Acele mofturi scrise 'n mii de coale/ Prin care răii pun la cale mulţii" (Democraţia, vol. IV, 509).
Şi mai important mi se pare însă rolul pe care îl poate juca instrumentul electronic de căutare în analiza semantică a cuvintelor. Un caz semnificativ este cel al verbului polisemantic a goni, care apare într-un context binecunoscut şi destul de discutat, în poezia Dintre sute de catarge: "De-i goni fie norocul / Fie idealurile, / Te urmează în tot locul / Vânturile, valurile". Logica textului ne impune să actualizăm unul dintre sensurile verbului: "a alerga după; a urmări". Dicţionarul limbii poetice face o alegere evident greşită, plasînd citatul sub definiţia "a alunga, a izgoni" (cu precizarea, care nu îndreaptă lucrurile, "în contexte figurate"). Evident, se schimbă astfel înţelesul întregii strofe. Pentru a susţine prima interpretare, e util să poţi dovedi că Eminescu mai foloseşte şi în alte locuri verbul a goni, în construcţie tranzitivă, cu sensul "a urmări". Din fericire, sensul respectiv se regăseşte într-adevăr în mai multe citate din publicistică: "Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind o funcţie" (vol. XII, p. 269). "Ştiu ei altceva decât a goni funcţii?" (vol. XII, p. 285); "convingerile altora, bazate pe ştiinţă şi pe cunoştinţă de cauză, sunt escamotate de şarlatani incapabili de-a le pricepe, numai pentru a goni popularitate" (vol. XIII, 155); "De vorbă s-au servit gonind popularitate" (vol. XIII, 169) etc. Identificarea lor e o chestiune de secunde.