Bogumil Luft, Românii în goana după
happy-end, Editura Polirom, Iaşi,
2015, 280 pag.
România, în ceea ce se
vede – nu în documente
codate, de uz intern
(care apar uneori la
capătul unor discutabile
acte de haiducie
computernicească) –,
nu este dintre ţările privilegiate
în privinţa textelor care (pro)vin
din zona diplomaţiei – în cazul
de faţă, a diplomaţiei care se
exercită pe teritoriul ţării
noastre sau din imediata sa
apropiere.
Ultimii doi ani au adus însă
două elemente noi, semnificative –
două cărţi care, spun aceasta din
start, fac mult bine României. Pe
prima, ea este dintre cele două şi cea
mai recentă, doar o voi numi (şi voi
pune în legătură cu ea un mic asterisc:
cartea nu vine propriu-zis din zona
diplomaţiei, dar se intersectează
cu aceasta): În umbra Europei, de
Robert D. Kaplan. A doua este volumul
lui Bogumil Luft – Românii în goana
după happy-end.
Cu titlul cărţii, mărturisesc, nu
m-am simţit confortabil de la bun
început. Cînd l-am văzut prima dată,
l-am (pre)judecat şi considerat exagerat,
căutat, plasat ca să „marketeze” mai
bine această carte. Apoi, l-am acceptat
şi, în cele din urmă, după ce am
reinterpretat cartea şi ca pe o
demonstraţie a informaţiei sugerate
de titlu, am conchis că este o alegere
inspirată. Mai mult decît atît, după
ce am negociat în sinea mea justeţea
acestui titlu, am plusat chiar: formula
aceasta – românii în goana după
happy-end –, înţeleasă aşa cum se
cuvine, este probabil să ne fie de
ajutor pentru viitor; pentru trecut,
lucrurile (inclusiv diversele opţiuni
de „accelerare”) sînt deja consumate...
În date tehnice minimale, volumul
lui Bogumil Luft stă pe următoarele
coordonate: în ediţie primă,volumul
a fost publicat în 2014 în Polonia;
la cîteva luni distanţă, a apărut şi
în limba română. Aproximativ o treime
din carte este dedicată Republicii
Moldova – şi cu precădere românilor
de acolo (în rîndul cărora, bunăoară,
politicienii de acolo, apreciază B. Luft,
au o capacitate „de a construi paradoxuri
şi surprize care depăşeşte orice limită
a bunului-simţ”); restul este, în mare
parte, despre România şi despre
românii de aici. Românii în goana
după happy-end este o carte de
„intersecţie” – nu stă sub un singur
gen şi este firesc ca lucrurile să se
prezinte aşa, avînd în vedere cunoaşterea
rafinată pe care B. Luft o are în privinţa
românilor. Ne ştie ţara de mai bine
de trei decenii – şi o poate povesti
(dovadă stă şi această carte) în atîtea
detalii care ar face invidioşi mulţi
români get-beget. Între dimensiunile
şi axele evidente ale volumului sînt
de invocat neapărat: axa afectivă (e
o carte subiectivă, dar nu nedreaptă,
ci plină de o afecţiune atent plasată
pentru români); cea istorică (volumul
poate sta lejer drept manual alternativ
condensat de istorie a românilor;
este, din acest unghi de vedere, un
consistent document de istorie, mai
ales de istorie recentă); politică/
politologică (istoria politică povestită
aici este una foarte exactă şi, de aceea,
foarte preţioasă); antropologică;
desigur diplomatică (nu într-un sens
formal, ci în acela larg, generos pe
care îl implică ideea de diplomaţie –
cu o perspectivă dialogică substanţială).
Este de adăugat la această „casetă
tehnică” şi amănuntul că ediţia în
limba română a acestei cărţii a fost
tradusă de către doamna Ana Maria
Luft, soţia-româncă a prestigiosului
diplomat şi publicist polonez. De
altfel, către finalul cărţii, doamnei
Luft, dar şi familiei sale le este dedicat
un întreg capitol – sînt probabil cele
mai emoţionante pagini ale cărţii.
O carte este valoroasă – şi aceasta,
nu încape dubiu, chiar aşa este! –
şi pentru ce spune, dar şi prin cel
care a scris-o. Adam Michnik este
unul dintre cei care îl recomandă pe
Bogumil Luft şi caracterizarea celebrului
dizident polonez e una cum nu se
poate mai adecvată: „Luft este un
autor special. A fost ambasador al
Republicii Polone în România, apoi
în Republica Moldova. Stăpîneşte
excelent problematica acestor
două ţări, mînuieşte în mod strălucit
condeiul şi este un observator ager
şi pătrunzător. România îl fascinează
şi din motive personale, fapt care
face ca lectura acestei cărţi să fie şi
mai agreabilă. Se poate observa de
asemenea lesne cît de mult s-a schimbat
părerea autorului despre întrebările
clasice ale epocii postcomuniste.
România şi Moldova sînt două ţări
ale unui singur popor, crunt înjumătăţit
de istorie. Istoria României citită în
paginile eseului lui Luft e ca un
drog – dă dependenţă.”
Bogumil Luft este, nu încape
îndoială, un prieten al României şi
al multor români – dar nu este
unul care priveşte necritic către ce
este la noi. Aş îndrăzni să spun,
reformulînd, că este un prieten drept.
Îşi caracterizează prietenia şi „ochiul
subiectiv” cu care priveşte şi scrie
despre România în următorii termeni:
„nu înseamnă că această carte nu
este adevărată, fiindcă sentimentele
de prietenie deschid nu de puţine ori
ochii asupra realităţii adevărate mai
eficace decît aşa-zisul obiectivism
rece, care se scufundă adesea în
stereotipuri – adevăruri atinse însă
de o invaliditate severă.”. Şi, pentru
că este vorba despre Polonia şi despre
prieteni ai României, cred că mai
există cîţiva oameni care pot scrie
cu maximă competenţă şi cu multă
empatie despre ţara noastră. Doi
dintre ei au ocupat, în ţara noastră,
şi poziţii diplomatice (fie ea şi diplomaţie
culturală): Kazimierz Jurczack şi
Roland Chojnacki.
Revenind la volumul în discuţie:
nu neapărat explicit, dar la fiecare
pagină, dl Luft judecă România şi
ceea ce este aici. Nu este, desigur, o
judecată de tribunal – e una a cuiva
care ştie bine acest teritoriu şi pe cei
care, inclusiv la vîrf, îl populează.
Dacă ar fi să indic un reper după care
domnul Luft îşi construieşte linia de
evaluări cu privire la istoria românilor –
mai ales cu privire la cea recentă –,
l-aş invoca, din nou, pe Adam Michnik.
„Griul democraţiei” este un fel de
idee regulativă prin raportare la care
pot fi înţelese naraţiunile propuse de
dl Luft cu privire la ce a fost în
interbelicul românesc, în comunismul
românesc sau în democraţiile (originale,
fragile sau chiar „dirijate”) de dincoace
şi de dincolo de Prut. De multe ori,
în raport cu „griul democraţiei”, şi
în Republica Moldova, şi în România,
a „gonit”. Goana nu este, desigur,
ceva anticonstituţional – dar opţiunea
pentru ea este, de multe ori, nefericită.
De regulă, la finalul fiecărui capitol
al cărţii, domnul B.Luft face, în schiţă,
în fraze puţine, consideraţii cu privire
la raportul în care stau faptele descrise
în acel capitol cu ideea de happyend.
În această privinţă, doar despre
anii din urmă ai României nu este
rezervat sau ironic domnul Luft. E
însă prudent şi, dacă e optimist cumva,
este, înainte de orice, un optimist
moderat: „pînă la happy-end mai
este, bineînţeles, mult. Atît pentru
România şi Polonia, cît şi pentru
Europa şi întreaga lume. Pentru că
happy-end-ul e la fel ca iepuraşul.
Trebuie să alergi continuu după el,
însă este puţin probabil că vei
reuşi să-l prinzi vreodată.”
Cartea cîştigă în densitate şi
consistenţă, cred, şi în urma unei
foarte inspirate opţiuni de strategie
retorică: în majoritatea mizelor
mari – fie ele politice, religioase,
sociale –, domnul Luft alege să intre
cumva „din lateral”. Dinspre mic
înspre mare, de la un detaliu – uneori
chiar foarte personal – către „the big
picture”. Este un mod ingenios de
a cumpăra distanţă şi perspectivă
şi de a oferi un supliment semnificativ
de limpezime asupra unei probleme
sau a alteia – cu mult folos şi pentru
economia generală a cărţii, şi pentru
cititorii acesteia. Mai e ceva important
de spus: B. Luft nu invocă decît rareori
„surse” pentru ceea ce rezumă în
această carte. De regulă, el este sursa
directă, el este cel care intră, curios
şi foarte atent la detalii, în priză directă
cu realitatea căreia îi extrage, mai
apoi, sensul fundamental.
Bref: Bogumil Luft spune o poveste
consistentă despre români; naraţiunea
sa e plină de viaţă şi de sens despre
noi, românii; dacă am renunţa la
orbirea sau la inadecvările pe care
le provoacă tot felul de „alergări”
(inclusiv după istorii măgulitoare
cap-coadă despre excepţionalismul
autohton), este o naraţiune care nu
are cum să nu ne placă.
P.S. Există în spaţiul public românesc,
enunţată clar, promisiunea unui alt
volum dedicat României din partea
cuiva care a stat, pentru multă vreme,
într-un aparat diplomatic redutabil,
în mai multe poziţii de putere (şi, pe
cale de consecinţă, de mare acurateţe).
Într-un dialog televizat pe care, acum
un an şi ceva, l-a avut cu Emil Hurezeanu
(înainte ca acesta să devină, la rîndul
său în mod oficial diplomat), diplomatul
american Mark Taplin – personaj
important pentru istoria recentissimă
a ţării noastre – a spus că lucrează
intens la un volum despre România.
„Partea serioasă a efortului este că
nu cred că există suficiente cărţi scrise
în engleză despre România. Sper
să-mi combin memoriile cu tot ceea
ce ştiu despre România pentru publicul
american şi vorbitorii de engleză”.
Cu tot ce domnul Taplin ştie şi poate
povesti – cred că era mai adecvat
spus...
