Mi-ar fi plăcut ca textul scris de istoricul de artă Cosmin Ungureanu să deschidă catalogul Anatomia restaurării, editat de Muzeul Național de Artă, care, în bunul său obicei, aproape că nu deschide nici o expoziție fără un asemenea instrument, ceea ce dă greutate și soliditate acestei instituții... desigur gândesc acest lucru pentru ca istoricul (adaug și criticul de artă, pentru că textul său evaluează în permanență și subtil chiar și atunci când pare că doar ține să informeze!) face atât de profesionist introducerea în substanța expoziției, pe care o mai puteți prinde încă deschisă până de Sfântul Gheorghe, la Palatul Regal!
Folosesc acest nume al Muzeului și pentru că expoziția include și o lucrare, un tablou care a aparținut regelui Carol I – ce deschide șirul de restaurări prezentate aici și înclin să cred că îmi vor ierta preferințele exprimate mai înainte, în primul rând directorul muzeului, care scrie un cuvânt înainte simpatic la album, dar și Cristina Toma, cea care semnează următorul text, ce prezintă sintetic și în date foarte concrete, istoria restaurărilor din expoziție, a constituirii laboratoarelor și atelierelor de restaurare. Despre o serie de evenimente din contemporaneitatea noastră mai știm câte ceva din documentarele care s-au făcut după Revoluție, dar și din expozițiile ulterioare acestui eveniment istoric, când au fost prezentate publicului acele lucrări rănite de moarte în timpul evenimentelor din Decembrie ’89, care au fost reabilitate în țară, dar și în laboratoare ale unor muzee din Italia, Franța, Olanda sau Statele Unite. De altfel, dacă memoria nu mă înșeală, despre acest lucru am mai scris când am prezentat, acum doi ani, expoziția Ars Amandi, înlăuntrul căreia s-au regăsit lucrări din colecția Muzeului Național de Artă, dar și din colecțiile Academiei Române sau ale Muzeului Bruckenthal din Sibiu. Cu ce se diferențiază, însă, această expoziție de cea amintită mai înainte? Dacă prima a fost construită urmărind o temă, a iubirii în arta europeană din secolele XVII-XIX, în lucrări aflate în colecțiile românești, cea de acum de fapt își dorește să supună atenției publicului o serie de restaurări executate în laboratoarele Muzeului Național de Artă, reconstituind cu ajutorul aparatului de fotografiat sau de filmat, etapele parcurse pe traseul restabilirii integralității operei, acolo unde acest lucru este posibil.
Cu ocazia asta, deși vorbim despre o meserie trecută prin toate barierele științifice ale reconstituirii adevărului și autenticității operei, pornind de la investigarea profundă a lucrărilor și până la stabilirea strategiilor de lucru, se nasc adevărate narațiuni care frizează anecdoticul sau mitologia pur și simplu. Lucrarea Venus și Amor, semnată de Lucas Cranach cel Bătrân, de exemplu, este una dintre acestea. Fișa de restaurare a lucrării este una complexă, întocmită de analize fizico-chimice, testări ale suportului de lemn și ale transferului său pe cel actual, apoi radiografierea intervențiilor la care a fost supusă de-a lungul timpului, dar și a celor făcute de timp asupra sa... Vă mai aduceți aminte, desigur, că asupra personajelor pictate de Michelangelo în Judecata de Apoi, din Capela Sixtină, au avut loc ciclic intervenții asupra personajelor, a căror nuditate a fost acoperită într-un rând. Ipoteza unei intervenții asemănătoare asupra personajului Venus din lucrarea prezentă în expoziția de la București ar cădea firesc, numai că radiografierea lucrării a scos la iveală alt adevăr și anume ca eșarfa albastră nu o învăluia pe Venus dintru început, ci ascundea defecțiuni intervenite în decursul timpului... soluția celui care a restaurat lucrarea în acest fel încălca o dispoziție etică a... hexalogului restaurării, care spune că nici o intervenție nu trebuie să falsifice părți ale obiectului. În fine, deschidem o paranteză aici ca să ne întoarcem la textul lui Cosmin Ungureanu în locul unde acesta face un scurt tur asupra unor intervenții celebre, unele dintre ele recomandate de artiști uriași, cum este cazul lui Michelangelo. Acesta recomanda completarea părților lipsă din grupul statuar Laocoon, reconstituit de un elev al său în 1550, Gugliemo de la Porta, cu acele fragmente descoperite ulterior în zona Termelor lui Caracalla, după cum precizează Cosmin Ungureanu. Ioan Sfrijan, cel care întreprinde restaurarea lucrării amintite aici, din colecția lui Carol I, nu procedează altfel și, din perspectiva însușirii hexalogului restaurării, înlătură acea eșarfă și completează desenul personajului cu o carnație care se identifică, insesizabil pentru ochiul obișnuit, cu cea dată de penelul lui Cranach!
Desigur, așa cum se înțelege din parcursul de până acum al traseului recuperatoriu al operelor de artă rănite, atinse de boli ale timpului ori de intervenții neinspirate, stângace poate și executate cu materiale nepotrivite, care reacționează diferit și imprevizibil față de cele folosite inițial de autorul lor, în afara păstrării într-o zonă climatizată corespunzător, ele mai trebuie, din când în când, să treacă prin clinica de supraveghere și recuperare a laboratorului de restaurare al muzeului! Cosmin Ungureanu ne încredințează că aceste operațiuni se făceau încă din Antichitate și, de obicei, cu cât ne apropiem de contemporaneitate, aflăm că operațiunile de restaurare erau executate de mari maeștri ori, sub supravegherea acestora, de câtre ucenici; despre unul dintre aceștia am amintit deja! Coperta albumului care însoțește expoziția Anatomia restaurării reproduce o lucrare ce se află în procesul de reabilitare, care se va întoarce, după închiderea, pe 23 aprilie, a expoziției de la Muzeul Național de Artă în laboratorul acestuia.... Rănile de pe Bunavestire a lui Raffaelino del Colle, pricinuite de gloanțele Revoluției din decembrie 1989, gloanțe care au executat câteva zeci de lucrări din patrimoniul universal și românesc, sunt acoperite cu hârtie japoneză, un fel de peliculă albicioasă, semănând foarte tare cu un leucoplast ușor translucid de sub care te-ai putea aștepta, în cazul Arhanghelului Gabriel, de exemplu, să izbucnească sângele... Mirarea Fecioarei Maria, personajul central al lucrării, pare să nu mai vină din aflarea bunei vești a viitoarei maternități, adusă de Gabriel, ci de la gloanțele care n-au reușit să o atingă, tocmai pe ea, ori poate că un glonț se află chiar sub mâna dusă la piept, cealaltă rămânând între filele cărții... Restauratorul n-are voie să-și imagineze așa ceva, el doar trebuie să urmeze reîntregirea desenului și umplerea lui cu substanța în care autorul a văzut materia lucrării sale! Câtă sărăcie în imaginația restauratorului, atâta meserie și frumusețe! Or, tot procesul reabilitării unei Răstigniri de Jan van Eyck, după cum „citim” din probele filmate și fotografiate, de exemplu, de pe întreg procesul la care a fost supusă în laborator, conduce la aceasta idee, ca rigoarea dată de probele culese prin radiografiere, conduc și ordonează științific ceea ce odată obținut nu trebuie să încalce o altă regulă, din cele instaurate de școlile de restaurare prin hexalogul deja amintit, primum non nocere, în primul rând să nu faci rău!
În fine, am zăbovit numai asupra câtorva lucrări, poate nu cele mai spectaculos întoarse de restauratorii de la Palatul Regal la o viață nouă, în tiparele autenticității semnalate de analizele care au premers operațiunilor de reabilitare, dar repertoriul acestei spectaculoase expoziții este mult mai larg și aduce elemente din toate artele, atât din cele principale cât și din cele secundare. Un atelier mai bun de lucru pentru studenții de la Restaurare nici că ar putea fi gândit, dar ea rămâne și pentru cel care caută să înțeleagă de ce este atât de proaspătă arta celor vechi, un documentar pe viu al restabilirii acesteia în tiparele gândite de mari artiști. Albumul care o însoțește este la rândul său un tratat pe înțelesul fiecăruia asupra anatomiei artei!