„Mă gândesc că povestea asta despre lunga mea bătălie cu tata, pe care într-o vreme o socoteam neobişnuită, dacă nu chiar unică, nu e în fond chiar aşa de nemaipomenită dacă, pe cât se pare, poate fi încadrată cu oarecare uşurinţă în scheme şi teorii psihologice deja existente, ba, într-un anume sens, ar putea servi chiar drept demonstraţie a valabilităţii cât de cât raţionale a unor atari scheme sau teorii [ …]”
Astfel începe densa şi captivanta confesiune a naratorului lui Giuseppe Berto (sub a cărui mască putem ghici un alter-ego al autorului), şi nu de multă subtilitate este nevoie pentru a identifica încă din aceste prime rânduri, pe lângă principalele motive sau obsesii în jurul cărora se edifică discursul (un loc aparte fiind ocupat de fixaţia paternă), şi o miză de alt ordin. Anume permanenta încercarea de distanţare – de scheme, de teorii, de modele, chiar şi de sine însuşi, care îşi găseşte expresia în fraze pe cât de arborescente, pe atât de limpezi şi de percutante. Este la mijloc un aparent paradox, nu fără consecinţe asupra structurii de ansamblu a cărţii, care „este şi nu este un roman”, după cum mărturiseşte autorul; şi tot el este cel care îşi defineşte cu acurateţe, în Apendice, formula stilistică: „…fraze interminabile care ţin pagini întregi, fără punct, cu gânduri care, aparent, se înlănţuie liber [ …] dar cu o constantă dorinţă de ordine, de logică, de claritate.” (p.373)
În pofida repulsiei pe care o manifestă Berto cu privire la clasificări şi distincţii de orice fel, Răul ascuns ar putea fi socotit totuşi roman (unul atipic, ce-i drept), care – pentru a-l parafraza pe autor – este şi nu este autobiografie, având destule afinităţi cu proza franceză din a doua jumătate a secolului XX (nu numai cu autoficţiunea, ci şi cu aşanumita école du regard), iar din literatura italiană mai puţin cu o direcţie sau alta, şi mai mult cu cazuri izolate de care scriitorul aminteşte în mai multe rânduri (de pildă cu Conştiinţa lui Zeno, de Italo Svevo, sauCunoaşterea durerii, de Carlo Emilio Gadda). De altfel atât titlul, cât şi unul dintre motto-urile cărţii trimit fără echivoc la cel din urmă: „Era răul ascuns căruia poveştile şi legile şi toate disciplinele marilor catedre îi ignoră în continuare cauzele şi manifestările: iar noi îl purtăm înăuntrul nostru de-a lungul fulgerătorului coborâş al vieţii, tot mai apăsător, mai fără leac.” Putem descoperi în această frază a lui Gadda o posibilă cheie de lectură a romanului, ce pare scris anume pentru a-l vindeca pe eroul-narator de acest rău secret (catalogat sec de psihiatri drept psihonevroză), într-un moment în care toate celelalte leacuri îşi dovediseră ineficacitatea.
Nu este de mirare că, aşternut pe hârtie într-o situaţie-limită, când autorul său era pe cale – după cum singur mărturiseşte – să se lepede „de orice ambiţie omenească şi [ …] chiar de viaţă”, Răul ascuns lasă impresia unei poveşti care se scrie singură, fără stil, fără compoziţie şi chiar fără punctuaţie. Nu suntem foarte departe de definiţia dată scrisului literaturii de Camil Petrescu, în Patul lui Procust. Cu deosebirea că, în cazul lui Berto, convenţia autentiticităţii îşi vădeşte, într-o mai mare măsură, virtuţile terapeutice („era ca şi cum aş fi dat peste capătul unui ghem care îmi ieşea din buric: eu trăgeam şi firul ieşea afară neîntrerupt şi, evident, durea puţin, dar şi să-l las înăuntru durea”), aducând la suprafaţa conştiinţei lucruri pe care mulţi dintre noi ar prefera să le treacă sub tăcere. Cele mai multe au de-a face cu relaţia tată-fiu, o relaţie problematică din mai multe puncte de vedere. Într-o primă fază, prin apariţia şi acutizarea a ceea ce psihanaliştii numesc „complex oedipian” (admiraţia necondiţionată faţă de tată, din primii ani ai copilăriei, se preschimbă treptat în gelozie şi ură), iar mai apoi prin suprapunerea unui intens şi chinuitor complex de vinovăţie, survenit după moartea tatălui detestat (şi cu care fiul realizează că începe să semene din ce în ce mai mult). Un caz complicat, aşadar, manifestând simptome derutante şi contradictorii, pe care pacientul însuşi le prezintă cu mult umor, ca şi cum ar fi vorba de o cu totul altă persoană. Umorul şi autoironia sunt, de altfel, nu doar arme redutabile în lupta cu „răul ascuns” (fie că acesta se numeşte nevroză anxioasă, ipohondrie, grafofobie, frică, remuşcare sau laşitate), ci – pe alt palier – şi instrumente subtile ce-i permit scriitorului să găsească tonul adecvat, fără note stridente sau excese de patetism. Deşi povesteşte un lung şir de nenorociri, istoria lui Berto nu este, după cum se poate lesne constata, nici plictisitoare, nici deprimantă. Iată, de pildă, în ce termeni este descris deznodământul lungii epopei a „paricidului” eşuat: „Dar oricum am lua-o, bătălia asta cu tata, ajunsă acum, jur, la un deznodământ deplin, adică la identificarea finală a celor doi termeni opuşi, de nu se mai înţelege dacă finalul e o înfrângere sau o victorie, a durat şaizeci de ani şi patru luni ca să nu spun mai mult, deşi aş putea adăuga fără greutate şi perioada prenatală, adică cea petrecută în burta mamei, dacă admitem ideea, de altminteri nu tocmai tâmpită, că în mediul acela manifestam deja o împotrivire, ce-i drept fără nici o şansă la destinul meu de a veni pe lume...”(p.8)
Nici relaţiile cu femeile nu sunt din categoria celor neproblematice, între acestea cea cu „fetişcana” întâlnită în Piazza del Popolo (viitoarea soţie), ocupând, de departe, prim planul. Pe fundal se perindă însă o suită întreagă de siluete feminine, de la aceea a mamei, Augusta, adorată în copilărie („…nimeni pe lume nu era mai frumoasă ca mama, nici chiar regina, care într-adevăr era înaltă, dar arăta ca naiba lângă rege, care era mărunt”), la cea a tinerei fete întâlnite în adolescenţă la Mestre, cu ocazia târgului de Sfântul Mihail, chiar în ultima zi a sărbătorii, întâlnire crucială pentru narator, de care se leagă – pe fundalul carnavalului – şi un alt fel de sărbătoare: exaltarea provocată de primul sărut („…o plăcere nouă [ …] îmi străbate întreg trupul şi sângele ca atunci când visezi, e o dulceaţă fără margini, care conţine în ea şi fior, şi plăcere, ca atunci când eram mic, şi mi-era frică, iar mama mă ocrotea.”).
Cu precădere savuroase se dovedesc interminabilele certuri cu nevasta, relatate cu mult umor şi amintind de secvenţe antologice din filmele de referinţă ale cinematografiei italiene (de tipul Divorţ în stil italian), mai cu seamă că aceste certuri se iscă, de multe ori, din pricini neînsemnate, cum ar fi o cutie de castane glasate, cumpărate de la un bar oarecare, şi nu de la Moriondo, de pe Via del Corso… De altfel, ele sunt surprinse foarte bine şi în ecranizarea romanului, realizată în 1990 de regizorul Mario Monicelli.
Se simte în asemenea episoade vocaţia teatrală a romancierului, autor, între altele, şi al câtorva piese de referinţă, printre care Anonimul veneţian (montată de curând şi la Teatrul Naţional din Bucureşti), şi – aidoma alter-ego-ului său din roman – al mai multor scenarii de film. Comicul de situaţie este dublat adesea de efecte obţinute din ingeniosul joc al distanţelor (mai exact din permanentul balans între asumarea „rolului” şi distanţarea ironică de propriile nenorociri), şi de un spirit satiric acid, care se exersează magistral atunci când vine vorba de surprinderea unor realităţi din societatea italiană a vremii (de la lumea cinematografului, cu producători prosperi, dar lipsiţi de gust şi de principii, la cea medicală sau literară).
Rătăcind prin pieţele şi pe străzile Romei, prin cafenele şi restaurante, de la Piazza del Popolo şi Via del Corso, la Via Margutta sau Via della Croce, eroul lui Giuseppe Berto visează să scrie capodopera ce-i va aduce gloria, dar se vădeşte incapabil să treacă de capitolul trei al marelui său roman, victimă a aceluiaşi Supraeu rigid şi pletoric, în spatele căruia se ascunde fantasma Tatălui (după cum îl lămureşte psihanalistul său). Aspirând obsesiv-compulsiv la consacrarea literară (compensaţie a tututor frustrărilor imaginabile), dar abia reuşind să însăileze scenarii prost plătite, invidios pe confraţii săi mai abili sau mai norocoşi, care pot scrie în orice condiţii, în forfota continuă din cafenele de pe Veneto (unde „le place să se etaleze ca să nu-i uite lumea”), la mesele de la Canova sau de la Rosati, la Greco (faimoasă pentru atmosfera de epocă) sau în bodegi cu chelneri vorbăreţi, gata să-ţi povestească oricând tot ce-au mai făcut de la război încoace, protagonistul reuşeşte să se vindece doar în momentul când găseşte curajul să coboare cât mai adânc înlăuntrul său, şi o dată cu acesta „vocea” care să exprime suferinţa („A povesti este suferinţă, dar şi a tăcea este suferinţă”, avertizează unul din moto-urile cărţii.)
Nu întâmplător această vindecare coincide, aşadar, cu depăşirea inhibiţiei legate de scris (psihanalistul – un bătrânel cumsecade, cu accent meridional – joacă şi la acest capitol rolul crucial!), iar din radiografierea lucidă a urii, obsesiilor, ambiţiilor nemăsurate şi a tuturor celorlalte impulsuri ascunse, iese, în cele din urmă, mărturisirea izbăvitoare. Adeseori crudă, lipsită de false pudori sau de sentimentalism, confesiunea îşi vădeşte, la limită, resursele terapeutice şi pentru cel care o parcurge, pentru cititor, (ispitit să empatizeze până la identificare cu pacientul-narator).
Nu trebuie să ne surprindă, aşadar, faptul că romanul lui Berto se regăseşte într-o listă de cărţi recomandate de către psihiatri pentru tratamentul neconvenţional al psiho-nevrozelor (aşa numita „biblioterapie”i). Îl regăsim la rubrica rezervată anxietăţii şi ipohondriei, alături de Cărarea din pădure al ui Adalbert Stifter, ceea ce reprezintă o recomandare cu nimic mai prejos decât aceea că a fost distins cu două dintre cele mai prestigioase premii literare italiene: Viareggio şi Campiello.
Nu mai puţin semnificativă rămâne împrejurarea că, plecând de la accidentul biografic, Giuseppe Berto reuşeşte să surprindă, prin destinul personajului său, ceea ce de Michelis (editorul lui Berto), numea „parabola omului din secolul XX”ii. Se elucidează astfel, măcar în parte, paradoxul enunţat de autor în avertismentul cărţii („un scriitor e ceva mai puţin autobiografic când scrie despre sine”), şi totodată devine limpede faptul că la exemplaritate se ajunge adesea pe căi neconvenţionale.
Cât priveşte versiunea românească, traducerea Smarandei Bratu Elian reuşeşte să surprindă foarte bine subtilităţile originalului, sarcină deloc uşoară, dată fiind modalitatea stilistică atipică pentru care optează scriitorul.

_________
i Rita Proto, „Il dottore mi ha prescritto un libro”, in Corriere della sera , 26/ luglio 2008, http://www.corriere.it/ salute/ 08_luglio_26/biblio_terapia_4d3039ec- 5b09-11dd-95e7-00144f02aabc.shtml
ii Cristina Stancu, „Giuseppe Berto şi Cesare de Michelis: întâlnirea dintre pagini”, interviu cu Cesare de Michelis, http:// www.bookblog.ro/interviu/giuseppe-bertosi- cesare-de-michelis-intalnirea-dintrepagini/