Vine o vreme când paginile
adunate de-a lungul
anilor se cer puse între
coperţile aceluiaşi dosar.
Au fost scrise în lungi
peregrinări prin Europa,
unde scriitorul a zăbovit
cu lunile prin diverse colţuri
de provincie, lăfăindu-se la
soare, intrând în biserici pentru
a descoperi o pânză uitată a
unui celebru maestru, ori
cotrobăind prin arhive în
căutarea unui personaj mai
puţin cunoscut al cărui biograf
năzuia să devină.
A legat aceste pagini cu o panglică
în trei culori, galben, albastru şi alb.
Erau culorile drapelului pe care îl
arbora de fiecare dată când se instala
în Thebaida sa, locul de singurătate
şi de meditaţie, de fapt o adevărată
proprietate de lux la Vichy. În fine,
când a venit vremea să publice cartea
ajunsă la maturitate, pentru că nu
ştia ce titlu să-i dea, a numit-o pur
şi simplu Jaune, bleu, blanc. Acesta
pare să fie contextul în care volumul
este publicat la Editura Gallimard,
în anul 1927.
Autorul, Valery Larbaud (1881-
1957), provine dintr-o familie înstărită,
proprietară a surselor de apă minerală
de la Vichy Saint-Yorre, ceea ce îi
asigură o existenţă lipsită de griji,
precum şi posibilitatea de a călători
în condiţii de lux. Pasionat de literatură,
de cărţi şi de soldaţi de plumb, Larbaud
îşi construieşte un univers aparte,
care îi permite să evadeze din spaţiul
familial apăsător. Biblioteca, îndelung
admirată de prietenii care îl vizitau,
a făcut obiectul unor aprecieri superlative:
Léon-Paul Fargue o estima la cincizeci
de mii de volume, legate în piele,
la indicaţiile precise ale proprietarului.
Alte mărturii vorbesc despre numai
cincisprezece mii, la fel de luxos
prezentate. Larbaud şi Fargue se
întâlnesc în 1909 la înmormântarea
unui prieten comun, Charles-Louis
Philippe, scriitor cunoscut graţie
romanului Bubu de Montparnasse
(1901), care introduce în literatura
începutului de secol XX mediul
prostituţiei, dar şi pentru faptul că
era membru fondator al tinerei Nouvelle
Revue Française. Cei doi vor lega o
prietenie temeinică, întreruptă brusc
din motive neexplicate în 1924.
Larbaud devine un scriitor celebru
odată cu publicarea volumului A. O.
Barnabooth1, după ce, cu doi ani mai
devreme, văzuse lumina tiparului nu
mai puţin apreciata Fermina Márquez.
Diarist remarcabil, autor de nenumărate
carnete de călătorie, poliglot, erudit
în adevăratul sens al cuvântului,
Larbaud este nu mai puţin un traducător
încercat: Coleridge şi Samuel Butler
au fost tălmăciţi de el, fără a mai
pune la socoteală coordonarea şi
revuizurea traducerii în franceză a
romanului Ulysses al lui James Joyce,
cu acesta din urmă colaborând
îndeaproape.
Să revenim însă la Jaune, bleu,
blanc şi la legătura dintre Paris şi
această carte de călătorii prin câteva
ţinuturi europene. Conţinutul ei este
încadrat de două texte – poate chiar
trei dacă punem la socoteală poemul
final intitulat La Rue Soufflot – despre
Paris. Aşadar, un prolog şi o încheiere.
Primul, Paris de France, este o interogaţie
asupra ideii de parizianism şi o încercare
de evaluare a puterii de atracţie a
Oraşului-Lumină după la Belle Epoque.
Cel de-al doilea, Rues et visages de
Paris, dedicat lui Chas Laborde (un
artist remarcabil, autor de gravuri
care au ilustrat numeroase cărţi
din perioada interbelică), aşază Parisul
în perspectiva unei permanente
fluidităţi, din care răsar câteva portrete
şi locuri de neocolit, devenind astfel
un epilog la cartea care povesteşte
ce înseamnă a călători, activitate
minunat subvertită de scurtul eseu
Du vain travail de voir divers pays.
Tocmai călătorul impenitent s-a
nimerit să exprime inutilitatea deplasării
în scopuri culturale, şi încă printr-un
titlu care este un impecabil decasilab...
Un lucru este clar: în jurul anilor
1925, marile bulevarde îşi pierduseră
puterea de atracţie pe care o exercitau
înainte de 1914. Cohortele de pietoni
la patru ace nu mai luau cu asalt
Bulevardul Montmartre; boulevard
des Capucines, rue Royale sau rue
de la Paix nu mai atrăgeau la fel de
mulţi plimbăreţi duminicali ca la
începutul secolului, când un suveran
european ieşit şi el la promenadă
ca toată lumea se întreba, în faţa
splendorilor vestimentare, unde este
poporul. Ceea ce se întâmplă este un
fenomen ce poate părea curios: un
fel de gust pentru deghizare îi determină
de parizienii avuţi să coboare la nivelul
de eleganţă comună pentru a nu fi
recunoscuţi sau pentru a nu epata
pur şi simplu, iar pe cei săraci să-i
imite pe cei dintâi pentru a nu fi luaţi
drept provinciali sau şi mai rău, pentru
ca apartenenţa lor socială să nu le
trădeze rangul modest. Se produce
astfel un fel de egalitate, în spiritul
devizei republicane, pe care clasele
superioare („La Haute”) o cultivă par
charité („iubire pentru aproape”).
Gustul pentru deghizare îi determină
pe alţii, mai puţin numeroşi, să adopte
poziţii excentrice ori costumaţii
extravagante în faţa cărora nimeni
nu se miră, căci mirarea trădează
provincialismul. Un singur lucru
nu poate fi ascuns: felul de a vorbi,
care îl caracterizează imediat pe
locutor ca aparţinând mediului burghez,
provincial ori periferiei. Distincţia
socială devine astfel un fapt de limbaj,
dar şi de comportament, căci este
mai uşor să identifici pe cineva
care aparţine, spre exemplu, clasei
nobile, decât pe un parizian de baştină,
acesta din urmă fiind, din varii motive,
aproape imposibil de găsit în stare
naturală. Larbaud a avut de-a face
cu personaje care se proclamau
parizieni până la a şaptea spiţă, deşi
mai la urmă avea să afle că respectivii
se născuseră în provincie, unde şi
crescuseră de altfel până la o anumită
vârstă. De unde vine, atunci, acest
refuz al originii nepariziene? Valery
Larbaud, care detestă societatea
de la Vichy şi care a petrecut o bună
parte din viaţă la Paris, nu se dezice
de locul său de baştină, de aceea îi
vine greu să înţeleagă cum cineva
născut la Saint-Laurent-des-Autels
poate nega că se trage dintr-un oraş
cu un nume atât de sugestiv. Spiritul
parizian exclude sistematic tot
ceea ce nu ţine de cele douăzeci de
arondismente, fiind refractar la restul
lumii luat în ansamblu. Larbaud, când
îi comunică portarului adresa londoneză
la care să-i fie trimise scrisorile primite
la Paris, este întrebat imediat, pe un
ton discret dezabrobator : ”Aha!
Domnul pleacă la ţară?”
Adevăratul parizianism se înscrie
în zona claselor populare. Marea
burghezie sau nobleţea de castă nu
sunt neapărat catalogate drept pariziene.
Termenul de cosmopolit li se potriveşte
mai bine, chiar dacă este vorba de
familii care părăsesc anevoie provincia
ori domeniul campestru. De aceea,
accentul sau argoul parizian nu pot
fi auzite mai bine decât la periferie
(în Montmartre, de exemplu, sau pe
lângă Place d’Italie înainte de 1914),
însoţite de un ton nu prea educat,
dar sub a cărui pojghiţă de vulgaritate
civilizaţia este la ea acasă. Există o
stare de conflict latent între spiritul
provincial, cel parizian şi cel cosmopolit,
al doilea dispreţuind pe cel dintâi,
iar cel din urmă pe primele două.
Totul depinde de felul în care aroganţa
şi ignoranţa se sprijină reciproc pentru
ca fruntea unuia sau altuia să depăşească
restul cu cel puţin o jumătate de
centimetru.
Cât despre Larbaud, el rămâne
fidel atât provinciei cât şi Parisului,
precum şi tuturor locurilor minunate
pe care le-a cunoscut de-a lungul
numeroaselor călătorii. Dar mai ales
rămâne încântat de felul în care
oamenii de rând din Spania îl numesc
pe cel din urmă: Paris de Francia. Cu
siguranţă, spune el, nici nu ştiu că
există pe lume şi alte oraşe care se
numesc la fel. Este ca şi cum cel care
pronunţă aceste cuvinte ar protesta,
restituind capitala Occidentului ţării
care a edificat-o2.
Altminteri, Larbaud propune o
experienţă simplă: să petreci o
săptamână de unul singur la Paris,
după o lungă şi obositoare călătorie,
să-l explorezi amănunţit, considerând
fiecare arondisment ca un stat
independent ori ca o federaţie de
cartiere; sau şi mai bine, să urmezi
o cură de ape termale pe Champs-
Elysées, vreme de trei săptămâni,
urmând un program fix: o sticlă de
Evian la 8 dimineaţa, micul dejun o
oră mai târziu etc3. Abia atunci vei
ajunge să cunoşti Parisul altfel decât
ţi l-ai imaginat vreodată.
Recitind poemul final, La Rue
Soufflot, atenţia se opreşte asupra
câtorva versuri: ”...Au fond, malgré
la mer / Et tant de courses, nous ne
sommes jamais sorti / D’ici, et toute
notre vie aura été / Un petit voyage
en rond et en zigzag dans Paris”4.
____________
1 Paris, N.R.F., 1913.
2 Oeuvres complètes, vol. I, Jaune,
bleu, blanc, Gallimard, 1950, p. 39.
3 Ibidem, p. 35-35.
4 Ibid., p. 345.
