Astăzi, armenii se mândresc cu istoria lor multimilenară, fiind consideraț i ca aparținând unuia dintre popoarele cele mai vechi din lume. Țara lor, Armenia, a fost cea de-a patra putere din Antichitate, după imperiile roman, persan și bizantin, ultimele două reușind s-o divizeze, după ce animozitățile interne dintre principii ei au dus la slăbirea și la declinul regatului, ca stat suveran, către sfârșitul secolului al IV-lea d. Hr., până la căderea din 1375 a regatului Cilician al Armeniei Mici. Acest stat a fost ultima formă de statalitate medievală armeană. Dintre principatele independente până la sfârșitul secolului al XIX-lea, au rămas doar cinci melikate cu autonomie locală în Karabaghul de Munte (Arțakh), atribuit vremelnic Azerbaijanului de către comuniști și care și-a proclamat independenț a ca Republică, după un conflict armat înghețat în 1994, dar care mai sângerează și în prezent.
Contemporani și vecini în antichitate cu hitiții, mezii și urarții, care au dispărut din istorie, armenii s-au putut salva, căci deși au suferit în urma unor invazii succesive (asirieni, sasanizi, perși, mongoli, tătari, romani, bizantini, selgiucizi, otomani și ruși) o parte din țara lor a rămas mereu autonomă sau independentă și națiunea armeană a continuat să dăinuie până în zilele noastre.
Iată unul dintre paradoxurile continuității națiunii armene care, fără să aibă un stat propriu, și-a restaurat statalitatea națională în ultimul secol, începând cu efemera Republică Armeană din 1918, continuată vreme de șapte decenii ca Republică Sovietică și, în sfârșit, Republica Armenia, devenită independentă în 1991, drept continuatoare, pe un teritoriu restrâns, a Armeniei din trecutul îndepărtat.
Așadar, iată paradoxul istoric, care face tema unei foarte interesante lucrări – Paradoxul armenesc – publicată recent de Editura „Ararat” din București, lucrare întocmită de Sergiu Selian, publicist, scriitor și traducător prolific, care până acum două decenii a trăit și a activat în România, după care s-a instalat în Australia, ceea ce nu l-a împiedicat să ofere cititorilor săi din țară lucrări de real interes, așa cum este și cea actuală.
Paradoxul armenesc este completat, pe lângă cel istoric, de cele geografice, sociale, politice, lingvistice, culturale, religioase, de cel al Diasporei, al Genocidului și al independenței. Fiecare dintre aceste paradoxuri sunt explicate în vastul său studiu de către autor, astfel încât cititorul să înțeleagă că situarea geografică a Armeniei a fost, pe de o parte, benefică, fiind într-o zonă de confluență a Orientului și a Occidentului, prin schimbul reciproc avantajos de valori materiale și spirituale ale omenirii, dar, pe de altă parte, neprielnică – aflându-se în calea invaziilor unor hoarde asiatice, pornite spre Europa.
Pe Platoul Armean, leagănul națiunii armene, oamenii au fost, cum era și firesc, cultivatori și păstori, ulterior coborând spre orașe, meșteșugari iscusiți și negustori abili, foarte curând dovedind aptitudini intelectuale, ceea ce i-a ajutat să se afirme în științe, cultură, arte, așadar o mare varietate socială, stratificarea și diversificarea producându-se, în secolul al XIX-lea, atât în Armenia Occidentală, cât și în cea Orientală, într-un amestec între tradiție și modernitate.
Lectura studiului, de aproape 40 de pagini, semnat de Sergiu Selian, îi va ajuta pe cititori să deslușească și celelalte paradoxuri enumerate mai sus.
În completarea ideilor expuse, autorul oferă, în traducere românească, un florilegiu din cele mai grăitoare texte semnate în ultimul secol și jumătate de personalități armene din lumea clerului, filologiei, literaturii clasice și contemporane, oameni politici, dar și personalități mondiale, cum ar fi fostul premier britanic Winston Churchill, renumitul scriitor brazilian Paulo Coelho sau faimosul scriitor armeano-american William Saroyan. De reținut pitoreasca sa evocare a întâlnirii cu legendarul general Antranik, erou al luptei de eliberare națională a armenilor, emigrat în SUA, după sovietizarea Armeniei și stabilit la Fresno, orașul natal al autorului.
Nu puteau lipsi și două nume de rezonanță din România – Nicolae Iorga și Gabriel Liiceanu. Autorul volumului reproduce câteva cuvântări rostite, între anii 1928 și 1935, de către savantul și omul politic român Nicolae Iorga, cuvântări în care și-a exprimat, pe de o parte, compasiunea față de „lunga suferință a unui popor martir”, pe de altă parte, amintind că armenii din orașele moldovenești „sunt mai vechi adesea decât principatul însuși”, sau că, participând în sala Ateneului Român (1935) la manifestările prilejuite de comemorarea a 1 500 de ani de la traducerea Bibliei în armeană, ilustrul savant a remarcat că aceasta „a fost o piatră de temelie a culturii dvs.”, exprimându-și respectul față de cei care „au sfințit patria lor milenară cu muncă, suferință și cultură.”
Iar cunoscutul filosof și editor Gabriel Liiceanu este prezent în volumul de față prin reproducerea articolului Parabola alfabetului armean, apărut în 1980 în prestigioasa revistă „Secolul 20” și reluat apoi în volumul său Încercare în politropia omului și a culturii (1981). Pornind de la consemnarea faptului că, în anul 405, Mesrop Maștoț a alcătuit alfabetul armean, autorul își exprimă admirația, scriind că „întreaga literatură a acestui neam s-a născut și s-a făcut, vreme de șaisprezece secole, cu cele 36 de litere ale lui Mesrop”, subliniind că „limba este zestrea naturală cu care un popor intră în istorie, pentru a-și încerca șansa de a exista.”
Structura paradoxală a rezistenței armeanului este ilustrată și de faptul că, supraviețuind Genocidului Armean, început în 1915 în Imperiul Otoman, primul Genocid din secolul al XX-lea, soldat cu un milion și jumătate de victime, azi canonizate, acest popor izgonit de pe pământurile sale istorice, a reușit să reziste și că astăzi Republica Armenia numără mai puțin de 3 milioane de locuitori, dar în Diaspora de pe toate continentele există 10 milioane de armeni. Această Diaspora, după cea evreiască, fiind comparabilă cu aceasta, este cea mai numeroasă și răspândită, istoria acesteia începând încă din secolul al IV-lea și perpetuându-se, iată, până în zilele noastre. Paradoxul acestui armean din Diaspora este că – subliniază Sergiu Selian – „plecat pentru totdeauna din țara sa, din căminul său național (...), el este confruntat cu copleșitoarea îndatorire patriotică de a contribui la conservarea moștenirii naționale a neamului său acolo unde se află, cu capul întors spre meridianul patriei părăsite.” Tot Sergiu Selian conchide: „Hotărât lucru, armenii se simt pretutindeni la ei acasă, dar nu și în patrie. Pentru ei, patria trebuie să rămână o realitate virtuală, la care să râvnească întruna, fără a parveni la ea. Este prețul plătit pentru o istorie nedreaptă, care vreme îndelungată i-a privat de noțiunile acasă, patrie...”.
Poate că cea mai frumoasă concluzie a tras-o, încă din 1878, Raffi, autorul armean al unor romane istorice, care scria că limba, patria, biserica, specificul național sunt „fundamentele de căpătâi prin care suntem încredințați – va dăinui nația noastră.”