filmul pe care-l schiţează scenariul
lui Alen Drljevic şi Zoran Solomun,
Men Don’t Cry, film căruia i-a
fost decernat premiul FIPRESCI la Festivalul
Internaţional de Film de la Ljubljana anul acesta,
suprapune un mod de a dezvolta cinematografic
un personaj, în felul unui workshop, pornind de la
o dezbatere intens polemică şi de la puternice
conflicte interioare, şi o formă de terapie colectivă
menită să vindece o experienţă traumatică cauzată
de război. Ambele acţiuni se bazează pe o serie
de puneri în scenă a unui climax negativ, care a
înscris definitoriu trauma în subconştientul
unor foşti combatanţi în războiul din Iugoslavia.
Cu toate acestea, filmul lui Alen Drljevic nu este un
simplu film despre război, regizorul asumă şi o
reflecţie indirectă cu privire la o istorie locală,
balcanică, asupra reflexelor mentalitare care
guvernează această lume tributară tradiţiei. Sub
îndrumarea lui Ivan, un terapeut sloven, – nota
bene, Slovenia nu a fost direct implicată în
război –, croaţi, bosnieci, sârbi, creştini sau musulmani
după confesiune, participă voluntar la acest exrciţiu
colectiv desfăşurat într-un hotel pustiu dintr-o
zonă montană. Unii poartă vizibil urmele războiului,
Jasmin se deplasează într-un scaun cu rotile,
însă sechelele cele mai mari sunt invizibile, fiecare
le poartă adânc săpate în subconştient. Aşa cum
spune Ivan, războiul e încă o realitate vie, aceşti
foşti combatanţi, nu au părăsit mental câmpul
de luptă. Violenţa, frustrarea, ura, resentimentul,
remuşcarea, îşi fac apariţia în interacţiunle cele
mai simple. Aceşti soldaţi stau încă cu degetul pe
trăgaci, o replica obscură, o privire întunecată,
un zâmbet dispreţuitor, orice aproape reprezintă
un potenţial declanşator al unei violenţe mocnite.
Ivan este interesat să scoată la suprafaţă acele
reziduuri toxice ale traumei, acele evenimente care
îi blochează pe aceşti bărbaţi într-o lume a fantasmelor
sângeroase. Terapia vizează repunerea în scenă
pentru fiecare a evenimentului care a generat
trauma majoră, nu înainte ca terenul să fie pregătit
prin discuţii care conduc la o asumare a unui adevăr
inconfortabil, şi anume că nicio parte nu se află
în posesia unei depline legitimităţi dobândite prin
actul de război. Fiecare trebuie să-şi retrăiască
momentul traumatic într-o formă paroxisitică,
ajutându-se de foştii inamici care-i impersonează
pe cei absenţi. Ajuns în acel vortext al evenimentului
traumatic, cel care-l retrăieşte are şansa unei
„reparaţii“ simbolice, poate să acţioneze în
sensul pe care îl consideră corect, în timp ce prin
acest catharsis propriu spectacolului tragic ceilalţi
exersează compasiunea. Fiecare poate vedea în
celălalt nu unul dintre foştii inamici, eventual un
ucigaş al camarazilor lui, ci o victimă a violenţei pe
care războiul a generat-o. Alen Drljevic a speculat
inteligent dimensiunea dramatică a acestei redeveniri
întru umanitate a fiecărui personaj.
Toţi aceşti foşti soldaţi exaltă o cultură a
eroismului, a masculinităţii, a curajului. Laşitatea
nu e acceptabilă, iar cel care a simţit-o odată e atât
de adânc umilit în fiinţa lui. Aceşti bărbaţi şi-au
interzis în mod deliberat orice slăbiciune, şi-au
cenzurat orgolios propria umanitate şi sentimentele
care derivă din ea, compasiunea, iertarea, înţelegerea,
blândeţea etc. Regizorul pune într-o altă lumină
acest cult al eroismului în contextul războiului
ca spaţiu al manifestării virtuţilor masculine
consacrate: onoarea, curajul, iubirea de patrie,
camaraderia etc. Pe rând, toate aceste virtuţi sunt
puse sub semnul întrebării, ele apar ca profund
corupte. Ce onoare mai poţi identifica în execuţia
civililor, inclusiv adolescenţi adulţi dar şi adolescenţi
deopotrivă, ce demnitate poţi recupera dintr-un
act genocidar care implică şi execuţia unor adolescenţi,
cum e cazul cu sârbul Miki? Ce mai rămâne din
camaraderie atunci când Valentin l-a lăsat pe unul
dintre tinerii camarazi să apere cu şanse foarte
mici de supravieţuire un avanpost? Ce mai reprezintă
curajul cu un cuţit la gât, amestecând spaima de
moarte şi umilinţa în dorinţa de a scăpa cu viaţă
cu orice preţ? Ce rămîne din iubirea de patrie,
de neam când cea care te trimite la război este
propria ta mamă pentru a corespunde imaginii pe
care comunitatea şi-o face despre datorie, cum se
întâmplă cu tânărul Jasmin? Aceşti bărbaţi, fiecare
în felul său şi-au reprimat frustrarea, furia, umilinţa,
frica, mila, vinovăţia. În faţa evenimentului care
i-a marcat, retrăit, ei au şansa să recupereze toată
acea gamă de sensibilităţi definitorii pentru
umanitate şi pe care războiul le evacuează, le
anulează... Freud şi Aristotel, două tradiţii de
cunoaştere care implică actul dramatic se întâlnesc
în filmul lui Alen Drljevic pe fundalul acestui
spectacol tragic al ororilor unui război care a încetat
să mai exalte virtuţi, ci a mutilat sufleteşte mai
multe generaţii. O altă dimensiune a filmului evocă
ceea ce Michael Pollak numeşte o „identitate rănită“.
Aceşti bărbaţi reprezintă sensibilitatea şi reflexele
mentalitare ale unor comunităţi care alcătuiesc
acest melting-pot balcanic. Există şi tensiuni
moştenite, există şi formă de tradiţie care încurajează
conflictul, există un orizont al orgoliului local, al
identificării cu o comunitate care recomandă un
anumit tip de acţiune. Aceste identităţi se confruntă
într-un spaţiu de convieţuire, ceea ce face mai
dramatic spectacolul înfruntării lor prin intermediul
formelor de legitimitate pe care le invocă. Alen
Drljevic a reuşit să atingă cu discreţie acest fundal
identitar în episoade aparent banale, spre exemplu
acela când foştii combatanţi cântă acelaşi
cântec, parte a moştenirii comune.
Împăcarea cu sine, dar şi cu ceilaţi se dovedeşte
un proces foarte dificil, căruia nu toţi îi fac faţă. În
final, reconciliaţi, foştii soldaţi stau pe o terasă şi
privesc cum un grup de adolescenţi, îmbrăcaţi în
echipament de fotbal coboară dintr-un autocar şi
se amestecă gălăgioşi unii cu alţii. Sportul presupune
şi el confruntarea, dar locul violenţei a fost luat
de o competiţie care privilegiază virtuţile. Epavele
care sunt aceşti foşti soldaţi privesc ca de pe o
altă planetă la aceşti tineri. Generaţiile viitoare au
şansa să uite, să treacă mai departe, peste
oroarea prin care taţii şi fraţii lor mai mari au trecut.
Uneori a uita înseamnă a ierta, dar filmul lui
Alen Drljevic privilegiază reflecţia prin care istoria
devine o lecţie de viaţă.
