I. Cartea-obiect. Literatura şi artele plastice se întîlnesc deseori în spaţiul mare al culturii. Şi pretextul acestei întîlniri este chiar Cartea, înţeleasă în dubla ei natură de text şi de obiect. Mesajul scriitorului, universul său liric sau narativ, coabitează natural cu reprezentările grafice şi cu viziunea obiectuală pe care le administrează artistul plastic. în construcţia Cărţii intră, aşadar, cu egală îndreptăţire, o dimensiune materială şi una imponderabilă. Iar înainte ca textul să devină, prin exerciţiul lecturii, din virtualitate, act, Cartea se oferă cititorului ca o realitate fizică, puternic determinată vizual şi tactil. Conştientizînd acestă banală situaţie de fapt, artistul plastic a încercat să disocieze cele două stări ale Cărţii şi să exploateze exclusiv obiectualitatea acesteia. Astfel au apărut pseudocărţile, pseudotextele, coperţile butaforice şi vignetele decontextualizate ca repere pure într-un spectacol exclusiv vizual. Sursa nemijlocită a acestui nou proiect artistic sînt cărţile imemoriale, ediţia rară, manuscrisul miniat sau incunabula, izolate într-un obiect de sine stătător ori asociate în ample imagini ale unei biblioteci imaginare. Miza acestor construcţii plastice este memoria culturală a privitorului şi ambiguitatea care se naşte inevitabil în actul percepţiei. Textul deposedat de orice sens narativ, complet opacizat prin mimetism grafic, pare o resuscitare a cine ştie cărei limbi uitate, după cum Cartea, în ansamblul ei, rememorează biblioteci şi civilizaţii pierdute. Chiar dacă un asemenea exerciţiu nu are o geografie determinată şi, evident, nici un specific local sau regional, în România problema Cărţii-obiect s-a particularizat indiscutabil după l990. Pentru că dincolo de nenumăratele ei posibilităţi expresive, Cartea-obiect a devenit un subiect de meditaţie morală, iar destinul său a căpătat accente patetice. Memoria culturală s-a transformat în rememorarea unei drame şi imaginea butaforică a cărţii s-a preschimbat într-un mormînt gol, cu alte cuvinte în cenotaf. Parcă anume spre a fractura continuitatea noastră simbolică şi a ne dizloca din istorie conştiinţa de sine, forţele obscure din 89 au asasinat literalmente cele două repere majore ale oricărei existenţe culturale: Muzeul şi Biblioteca. Altfel spus, memoria figurativă şi memoria narativă. Dacă Muzeul a fost recuperat, Biblioteca a murit asemenea străbunicii sale din Alexandria. Şi în acest context, expoziţiile consacrate în ultimii ani obiectualităţii Cărţii, inclusiv cea recentă, de la Galeria Dialog a Primăriei sectorului 2, au oferit imaginea gravă a ceremonialurilor comemorative. în discursul artistic s-au insinuat infoliul cernit, obiectul bituminos, fila rătăcită şi textul masacrat. Jubilaţia, jocul, comentariul liber sau subtilele glose borgesiene, prezenţe invariabile în orice acţiune pe marginea Cărţii-obiect, au devenit, pentru o clipă, denunţ, strigăt şi avertisment.

II. Arta video Ne-am obişnuit să privim televizorul ca pe o sursă de informaţii, de spectacol sportiv şi de interminabil divertisment. Printr-un simplu gest, care dacă nu s-ar fi banalizat ar avea încărcătura unui semnal magic, geometria feerică a micului ecran ne poartă prin ţară, prin lumea întreagă şi chiar dincolo de fruntariile ei. De la viaţa consumată prin canalele Gării de Nord şi pînă la pasul de cangur al primului om ajuns pe Lună, televizorul ne spune totul, ne alimentează insaţiabila poftă de evenimente, ne flatează vanităţile şi orgoliile şi ne creează permanent iluzia participării. Asistăm la loviturile de golf ale lui Clinton, la cele din Golf ale lui Bush şi la cele de imagine ale lui Obama, participăm la suferinţele lui Elţîn, la măscările lui Jirinovski şi la ulterioara rotaţie de cadre de la Kremlin, la redesenarea geografiei şi la resemnificarea istoriei. Vedem revoluţii în direct, privim catastrofele naturale şi dramele sociale ca pe nişte simple ficţiuni şi ne implicăm înfioraţi în construcţii fictive îndoielnice. La televizor vedem o nouă specie de porci care mănîncă bare de fier şi granule de beton, populaţii de cîini apatici şi hămesiţi, schelete de pui care, aduse în gros plan, par monumentale rămăşiţe de brontozaur. Dar indiferent de ce am vedea şi dincolo de intenţiile şi de onestitatea celor care ne arată, noi nu încetăm să privim televizorul ca pe un hublou, ca pe o fereastră deschisă spre exterior, ca pe o transparenţă în ultimă instanţă. în aceste condiţii, cineva trebuia să spună: destul. Şi acest cineva este, de bună seamă, artistul plastic. El a descoperit un lucru elementar şi la fel de banal ca oul lui Columb. Anume acela că televizorul, ecranul lui mai exact, nu este decît un suport, o suprafaţă, în ultimă instanţă asemănătoare pînzei tabloului, care ar putea să primească imagini pure, independente de orice semnificaţie exterioară lor. Folosind camera video ca penel, ca element activ cu alte cuvinte, şi ecranul ca suport, ca element pasiv, el a creat o expresie alternativă şi anume arta video. Deşi nu există nici o diferenţă tehnică între procedeele televiziunii şi cele folosite în arta video, consecinţele diferă în mod radical. Dacă ar fi să asociem în continuare televizorul cu o fereastră deschisă, în cazul artei video am putea spune că artistul închide fereastra şi trage obloanele. Pe el nu-l mai interesează ceea ce se petrece dincolo, în lumea din afara ecranului, ci doar ceea ce se întîmplă pe suprafaţa sa. Ecranul devine opac şi îşi pierde orice funcţie denotativă, iar interesul artistului se deplasează de pe istorisire şi informaţie pe expresivitatea şi pe dinamica limbajului. Modificarea legăturilor dintre elementele imaginii atrage după sine şi o modificare a formei. Povestea este înlocuită prin ritm, logica prin improvizaţie, prin succesiuni aleatorii sau, pur şi simplu, printr-un alt fel de logică. Efemeră în comparaţie cu pictura, chiar dacă se poate reveni la ea ori de cîte ori am dori-o, arta video are şi un statut ambiguu. Asimilabilă artelor plastice prin natura sa exclusiv vizuală şi preponderent cromatică, ea este percepută asemenea artelor spectacolului. Şi dacă ar fi să invocăm clasificarea lui Lessing, ea are toate aparenţele unei arte spaţiale, dar se comportă ca una temporală. însă importanţa artei video nu stă în clasificări, ci în faptul că ea a reuşit să redimensioneze un limbaj, să-i deconspire strategiile, tehnicile şi, în ultimă instanţă, scopurile. Pentru că prin imaginea video - şi televiziunea a demonstrat-o de atîtea ori - se poate face orice; de la dublarea realităţii la falsificarea ei şi de aici mai departe pînă la suspendarea oricărui simţ moral.