Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Atitudini:
Despre o invitaţie la cimitir de Ion Pop

Da, am primit de curând o tulburătoare invitaţ ie la... cimitir. Nu singur, ce-i drept, ci împreună cu stimatul meu profesor şi coleg Ion Vlad. Fiind, unul, octogenar, iar celălalt trecut de şaptezeci de ani, era, poate, momentul să ni se readucă aminte cam ce ne aşteaptă, mai devreme sau mai târziu.

De preferat, desigur, mai devreme. Cineva, substituindu-se Sorţii, vrea să grăbească întoarcerea noastră în pământul din care am fost fost făcuţi, locurile trebuie, nu-i aşa, ocupate, lupi mai mult sau mai puţin tineri au nevoie de o lărgire a spaţiului vital. Oricum, generaţia noastră e „expirată”, cum bine se ştie de câţiva ani încoace, de când darwinismul cultural mârâie prin bârlogurile speciei.
Personajul care ne face această încurajatoare invitaţie este fostul nostru student Mircea Arman, care a preluat de curând conducerea revistei de cultură „Tribuna” de la Cluj. Şi-a inaugurat noua funcţie cu un „editorial” în care îşi prezintă programul, promiţând o „adevărată revoluţie a conţinutului, a rubricilor şi, nu în cele din urmă, a colaboratorilor”. L-am citit foarte atent şi, fiind intrigat de unele propoziţii din zisul program, am convenit cu profesorul Ion Vlad ca, în calitate de membri ai consiliului consultativ, să avem o discuţie cu noul redactor-şef, pentru a ne lămuri unele nedumeriri. Ne-a primit şi ne-am spus fiecare, punctul de vedere, cu calmul celor care credeau că pot avea un dialog normal, constructiv, cum se spune, ca la orice nou început de drum.
Pe scurt, lucrurile s-au petrecut cam aşa: ne-am exprimat regretul că n-a fost convocat mai întâi colegiul, împreună cu redacţia, pentru o analiză absolut firească şi necesară a activităţii de până acum a revistei, cu sesizarea eventualelor deficienţe şi cu propuneri de îmbunătăţire a conţinutului şi a structurii ei; cum acest lucru nu s-a întâmplat, am considerat, ca oameni de bună credinţă, vechi colaboratori ai prestigioasei publicaţii şi foarte ataşaţi mediului cultural clujean, că e de datoria noastră să facem câteva observaţii pe marginea articolului-program proaspăt apărut. Apreciind voinţa de deschidere clamată în primele paragrafe, am observat că se fac în editorialul cu pricina aprecieri nedrepte la adresa unei reviste care, prin tradiţie şi datorită spaţiului cultural în care se afirmă, e firesc să reflecte în primul rând viaţa culturală a locului; am mai remarcat că „liberalismul” afişat iniţial este contrazis doar cu câteva rânduri mai jos, unde „afilierea” politică a revistei este uşor lizibilă. Amendabile ni s-au părut şi judecăţile de ansamblu, drastice şi injuste, la adresa culturii române actuale, evident marcate de resentimente personale, cu transparente trimiteri la „grupul de la Păltiniş” şi la Mircea Cărtărescu. Personal, m-am mirat că, la douăzeci şi trei de ani de la Revoluţie, se poate scrie în limbajul de pe vremuri, cu clişeele lui cunoscute, şi mi-am exprimat rezerva faţă de intenţia uşor de ghicit de introducere a cenzurii într-o revistă, unde, ca şi alţi colaboratori, am fost lăsat să-mi exprim absolut liber opiniile. Am mai spus că tonul general al articolului nu mi se pare cel mai potrivit şi că ar fi fost de preferat o abordare mai echilibrată a lucrurilor, într-un moment important pentru redefinirea şi consolidarea drumului parcurs de „Tribuna”. Profesorul Ion Vlad n-a ezitat să critice decizia d-lui Arman de a-i obliga pe redactori să semneze „condica”, blocaţi în redacţie toată ziua, ca pe vremea lui Ceauşescu, când se încercase, fără succes, să se introducă aceeaşi obligaţie birocratică la Universitate. Am adăugat şi eu observaţia că munca redacţională are, totuşi, specificul ei, şi că e firesc ca prezenţa la redacţie să fie obligatorie doar atunci când se discută cuprinsul fiecărui număr, situaţia colaborărilor, chestiunile de tehnorectare şi altele de acest gen. Mi-am exprimat şi surprinderea că înzestratul grafician Ovidiu Petca, activ de peste două decenii în redacţie şi cu merite mari în organizarea a trei expoziţii internaţionale sub egida „Tribunei”, a fost dat afară din primul moment. Amândoi am apreciat, pe de altă parte, că publicarea în acel număr a grotesc-delirantului articol despre „complotul” contra lui Eminescu, e de natură să compromită o revistă care a evitat până acum asemenea bizarerii.
În locul unei dispoziţii spre dialog, am înregistrat, însă, stupefiaţi, pe întreg parcursul „audienţei”, doar câteva replici, rezumate în fraza, repetată de câteva ori: „dumneavoastră sunteţi liberi să aveţi orice părere, eu fac ce vreau aici, fiindcă am fost investit de o Autoritate” – şi pun majuscula pentru că s-a accentuat mereu pe cuvântul autoritate. Fiind şi jurist, dl Arman s-a declarat decis, pe un ton foarte înalt, să respecte această Autoritate, fapt pe care nu-l puteam contrazice, însă am observat că administraţia oferă doar un cadru de funcţionare pentru o activitate care are specificul ei. Tradus în limbajul la modă acum, „aşa vrea muşchii mei”...
Am mai aflat, pe parcursul întrevederii că „de fapt l-am şi scos din colegiul redacţional pe dl. Ion Pop”, dezvăluire la care profesorul Ion Vlad a reacţionat imediat, prezentându-şi, în semn de solidaritate, demisia din acest colegiu. Mai notez că, după ieşirea din birou a d-lui Ion Vlad, i-am mai spus o dată, „prieteneşte” d-lui Arman că tonul pe care şi-a anunţat programul nu e foarte potrivit, că va produce tulburări nedorite într-un mediu cultural relativ armonios, obişnuit cu o atmosferă de colaborare colegială, destinsă, şi că ar fi bine să fie atent la această stare de lucruri. În fine, d-l Mircea Arman şi-a adus aminte că, la un concurs studenţesc, de acum vreo douăzeci de ani, aş fi votat ca să fie premiată lucrarea altui coleg şi nu a domniei-sale... Ne-am despărţit după ce i-am spus că, în situaţia dată, îmi întrerup colaborarea la revistă.
A urmat, cum se ştie, reacţia fermă a d-lui Nicolae Manolescu, şocat, la rândul său, de articolul „revoluţionar”. Dar şi replica, colorată cu injurii de mahala, într-un interviu acordat în „cotidianul.ro” unui oarecare domn Spânu, patron, cum am constatat apoi, peste bloguri imunde, care de care mai ofensatoare la adresa oamenilor de cultură ai acestei ţări, într-un limbaj de cea mai joasă speţă. – Revenind la interviul propriu-zis, descopăr, uluit, că dl Mircea Arman, comentator de religie şi metafizică greacă, uită cine crede că este şi se exprimă consternant despre foştii săi profesori de la Filologia clujeană, „vechi culturnici plini de merite de care doar ei sunt conştienţi” şi pe deasupra nişte „ipochimeni” care „mint cu neruşinare”: nu şi-ar fi dat demisia, ci d-sa – zice, mândru de sine – Mircea Arman, i-a „dat afară”, cum a mai dat încă vreo nouă... Şi adaugă, cu singulară eleganţă: „de altfel e plin cimitirul de oameni de neînlocuit”...
În ce mă priveşte, neştiind că am fost deja „demisionat”, mă pregăteam doar să-mi prezint demisia, dar dl Ion Vlad şi-a prezentato, cum tocmai am relatat, şi a trimis la redacţie, mai apoi, după câte mia spus, şi demisia scrisă, de care juristul-procuror Mircea Arman avea atâta nevoie. În orice caz, pot să spun că nimeni până acum n-a avut lipsa de bunăcuviinţă să-mi spună că mint cu neruşinare, nici n-a coborât atât de jos în materie de murdărie verbală. Ce să mai spun despre insolentele şi jignitoarele formule la adresa d-lui Nicolae Manolescu, coborât printre cei mai netrebnici şefi de „gaşcă”, soi de mafiot vrednic de deferit Justiţiei pentru răutăţi imaginare, pe care doar un procuror stalinist le putea inventa în urmă cu vreo cincizeci de ani? În plus, trecându-l pe marele critic printre „discipolii lui Gogu Rădulescu” (în contrast, desigur, cu nobila ucenicie a lui Mircea Arman, pe lângă Anton Dumitriu), revoluţionarul de la „Tribuna” e cel puţin de rea-credinţă, - şi o parte dintre scriitorii care l-au frecventat, în vremuri grele, pe înaltul funcţionar de partid, ştiu la ce mă refer... Se vede că limbajul altor mafioţi, autentici, a devenit şi al lui Mircea Arman, care împarte, de altfel, şi lumea culturală pe categorii deja banalizate de uzul mahalalei, consfinţit, ce-i drept, şi de o parte a lumii politice de astăzi, de pe toate treptele puterii.
Poate crede ce vrea dl Mircea Arman şi despre „epigonii lui Noica”, dar până-una alta, şi Andrei Pleşu, şi Gabriel Liiceanu au scris cărţi de înalt nivel intelectual, impecabile şi stilistic, şi nu simple „cărţulii”, iar dacă fac eseistică filosoficoliterară şi nu scriu tratate „fundamentale” în materie, nu e deloc limpede de ce ar fi asta un defect şi un păcat. Aşa-zisa „brumă de cultură” a acestor intelectuali ar râvni s-o aibă mulţi dintre contestatarii lor inflamaţi de patimi conjuncturale cu totul străine spaţiului spiritual. La urma urmei, schimbând ce e de schimbat, cear fi să ne întrebăm cum de a devenit autor de opere „monumentale” şi „fundamentale” în domeniul filosofiei, un absolvent de Litere care dispreţuieşte, totuşi, critica literară, şi un avocat care, câştigând bine (însă, desigur, nu „aghirofil” ca lacomii de scriitori şi eseişti), poate privi de sus modesta remuneraţ ie de redactor-şef la o revistă de cultură, o cultură redusă pentru d-sa în funcţie de criterii mai curând exterioare, alterate de resentimente personale. Cât despre aluziile la Mircea Cărtărescu, trecut printre autorii de „proze delirante, exihibate de tot soiul de indivizi frustraţi – cultural sau sexual – ori de-a dreptul sociopaţi”, nu-i prea face cinste unui absolvent cât de cât cultivat al unei Facultăţi de Litere...
Insultelor arogante şi infatuate din „editorial” le urmează în interviu alte vorbe de ocară, încă mai infamante, în mare circulaţie acum, nu doar printre lumpeni, ci şi pe sticla televizorului: „ţuţăr”, „şmecher”, „gaşcă”, „golănesc”, „idiot”, etichete stridente, ce refuză să se lipească sub numele celor atacaţi cu atâta nonşalantă suficienţă. Adaosul de insinuări apărut în ultimul număr al „Tribunei”, privindu-i pe „unii dintre aceştia” „probabil securişti sau colaboratori ai securităţii”, „mincinoşi de profesie”, probabil „antisemiţi”, adică noi, falşii demisionari, sporeşte – crede dl Mircea Arman – greutatea emfaticului său rechizitoriu. Căci d-sa pare pornit pe instruirea unor dosare penale, văzând la tot pasul delicte şi încălcări de lege, ameninţând cu dări în judecată. E o explicabilă, desigur, deformare profesională mai nouă, care-l face să confunde spaţiul cultural românesc cu o sală a Tribunalului Poporului de pe vremuri. Iar corolarul acestui val de injurii este amintita invitaţie la cimitir adresată elegant „vajnicilor tovarăşi septuagenaro-nonagenari”. O minimă decenţă ar fi trebuit să- i interzică d-lui Mircea Arman asemenea izbucniri grosolane. N-a avut-o, şi nu o are.
Din păcate, cam asta e noua lume nouă în care trăim, cu oameni tot mai potriviţi, la locuri tot mai potrivite. De recitit, cu un zâmbet amar, Glossa lui Eminescu.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara