Francesco Guicciardini, Ricordi. Dialogo del reggimento di Firenze / Cugetări. Dialog despre guvernarea Florenţei, Traducere din italiană, cronologie, note şi îngrijirea ediţiei de Corina Anton, Cu o prefaţă de Carlo Varotti, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016, 508 p.

Francesco Guicciardini, între altele autor al unui tratat renascentist de teorie politico-constituţională şi al unei monumentale Istorii a Italiei în 20 de cărţi, a mai fost publicat în limba română doar în 1978, într-o ediţie foarte sintetică de Cronici, maxime, amintiri, tradusă şi îngrijită cu multă pricepere de Oana Busuioceanu, însă cu totul insuficientă în raport cu miile de pagini lăsate posterităţii de un istoric florentin ce a fost comparat de contemporanii săi cu un nou Tacit. Abia recent cultura română şi-a adăugat o nouă traducere, editată bilingv şi de această dată integrală, a Cugetărilor din 1530 (care i-au atras autorului comparaţii şi cu moraliştii francezi) şi a Dialogului despre guvernarea Florenţei, scris la începutul anilor 1520, când destinu-i propriu avea să se precipite curând într-o direcţie ingrată, care a determinat în scrierile ulterioare ale omului politic florentin inclusiv forme de scepticism şi consideraţii asupra rolului deţinut de o oarbă providenţă în destinul politic al cetăţilor.

Scrierile lui Guicciardini nu au fost destinate de autor publicării, ci au apărut dintr-o practică de tip umanist a reflecţiei politice generate de experienţă şi a transpunerii pe hârtie a unor recomandări practice şi filosofice pentru buna orientare a urmaşilor. Prieten cu Machiavelli şi apropiat al familiei Medici în diferite funcţii la guvernare, Guicciardini s-a născut într-o familie bogată de negustori şi a urmat studii de Drept la Ferrara şi Padova, desfăşurând o aproape neîntreruptă activitate juridică şi politică pe lângă conducători laici şi papi mediceeni. Or, în condiţiile unei asemenea apropieri, Dialogul despre guvernarea Florenţei rămâne neaşteptat de obiectiv faţă de guvernarea Medicilor în Florenţa şi, în spirit autentic umanist şi iubitor de adevăr, caută până la capăt să confere un sens istoriei trăite şi să propună un model de guvernare nu atât ideal sau universal (apropierile de Machiavelli sunt în acest punct vizibile), cât unul potrivit florentinilor; aşadar, nu bazat pe trăsături generale ale naturii umane, ci pe însuşi profilul cetăţii sale, cu tradiţiile şi traumele ei istorice şi cu o profundă cunoaştere a vanităţilor şi slăbiciunilor concitadinilor săi, date obligatoriu de luat în seamă în propunerile pentru o republică „ideală“. Căci, oricât de lăudabile pot fi modelele de guvernare dacă ne luăm după tradiţii filosofice, oamenii, avea el să constate, nu sunt; de unde şi inutilitatea teoriilor rupte depraxis, ca şi nevoia de a privi mai degrabă, oricât de precaut, la bunele orânduiri ale străinilor (străini fiind consideraţi, de exemplu, şi veneţienii sau romanii!), spre a afla răul cel mai mic după care s-ar fi putut guverna şi propria-i cetate.

Astfel, în chip complementar (însă nu fără legătură cu cele spuse), dacă prezenta traducere a optat să supună atenţiei publicului românesc o culegere de aforisme şi o lucrare desprinsă din tradiţia clasică a dialogurilor, pe de altă parte, cu Cose fiorentine şi Storia d’Italia Guicciardini s-a impus şi ca promotor al unei istoriografii moderne bazate pe surse şi fapte, pe analiză obiectivă şi neteoretică, dublată de o scriitură de această dată desprinsă complet de retorica umanistă.

Dialogul despre guvernarea Florenţei se desfăşoară după scenariul a patru florentini aflaţi pe poziţii politice opuse, care poartă o discuţie asupra temeiurilor bunei guvernări a cetăţii. Toţi cei amintiţi sunt personaje istorice atestate, iar unul din cei patru este, mai degrabă cu rol discret şi testimonial, chiar tatăl autorului. Cel mai important dintre ei este Bernardo del Nero, care, asemenea lui Guicciardini însuşi, sprijinise guvernarea Medici, iar acum, la alungarea marii familii din Florenţa, va deveni în scurtă vreme, urmare a unor suspiciuni nefondate, o victimă reprimată cu cruzime a dictaturii teocratice a lui Savonarola. Înţelepciunea lui este unanim recunoscută de ceilalţi, astfel încât ajung să îi ceară opinia asupra guvernării şi doi tineri din familii nobile (ceea ce, de altfel, Bernardo nu era), foşti conspiratori împotriva Medicilor şi promotori activi ai aşteptatei republici.

Deşi fidel Medicilor, opţiunea exprimată de Bernardo este încă dintru început fie pentru o Florenţă condusă de un singur om, fie pentru o guvernare republicană, dar, aşa cum istoria i-a dat dreptate, el nu crede nicio clipă că regimul auster al călugărului Savonarola va avea ceva în comun cu speranţele ce îi animaseră pe cetăţeni la izgonirea familiei Medici, şi prin urmare nimic în comun nici cu proiectul de cârmuire republicană pe care îl va trasa el în final. Aparent, singura opţiune de guvernare pe care o exclude Bernardo este cea prin „optimaţi“ (pe care nu o vede posibilă din cauza „urii, mâniei şi lăcomiei“ elitelor, angrenate prea uşor în rivalităţi), dar foarte curând se va vedea în discuţie că modul de guvernare pe care îl propune nu este decât în aparenţă popular, ci se bazează de fapt chiar pe un astfel de consiliu, care presupune competenţele şi vigilenţa politică şi administrativă a unui număr limitat de aleşi.

Înţeleptul Bernardo constituie un reper pentru ceilalţi graţie experienţei lui politice şi administrative trecute, pe care el însuşi o propune în genere ca reper, dar numai dublată de raţiune. Citim aici o ambiţie (a lui Guicciardini însuşi) de a folosi experienţa (care este şi a lui însuşi) în acord cu teoria, iar nu ruptă de efortul edificării unui model. Ca şi prietenul său Machiavelli, primează în opţiunile lui un model pragmatic („guvernările trebuie judecate în funcţie de rezultatele lor“, p. 239) şi adaptat la contextul republicii: „cel mai util tip de cetăţeni sunt cei din pătura de mijloc“ (ibid.). Bernardo afirmă că republica, bazată fiind pe setea de egalitate a cetăţenilor, pleacă de la o bună premisă de guvernare, dar el le va dovedi interlocutorilor săi că, în realitate, ea prezintă grave riscuri, între care şi acela că „în mulţime sunt incomparabil mai mulţi cei nepotriviţi să conducă, şi de aceea sârguinţa sau ambiţia celor mai puţin numeroşi nu va putea rezista acestui potop“ (p. 243). Iar dacă favoritismele regimului Medici erau izvorâte din „răutate“ (fără a fi însă câtuşi de puţin comparabile cu tiraniile sângeroase din Bologna şi Perugia), guvernarea populară va greşi din „ignoranţă“, conducându-l la concluzia că „ignoranţa este oarbă, confuză, nu are limite şi reguli, şi pe bună dreptate spune proverbul că e mai bine să ai de-a face cu un om rău decât cu un prost“ (p. 249). În cele din urmă, rezultatul va fi ruina tuturor: căci republicile, crede Bernardo, „de obicei sunt indolente şi neglijente“, „fiecare lasă lucrurile să meargă de la sine, iar cine deţine o funcţie publică preferă să tragă de timp decât să-şi bată capul cu îndatoririle, pentru că în curând tot va fi schimbat“ (p. 271). În plus, poporul „nu face deosebire, nu se gândeşte şi nu ţine minte“ (p. 267), ceea ce face ca, o dată în plus şi în chip cu totul periculos, o cetate mai bătrână să rămână multă vreme înrădăcinată în obiceiuri proaste, spre deosebire de una tânără şi construită încă de la bun început după „forme bune de guvernare“.

Modelul său final va ţine seama, deşi diferit, de exemplul admirat al veneţienilor, cârmuiţi nu după un „regim strict popular, ci mai curând al nobililor şi optimaţilor“ (p. 361), dar caracterizat pe de altă parte de o mare stabilitate, în opinia sa o gravă eroare fiind şi răsturnările repetate de regimuri, care atrag cel mai adesea schimbări din ce în ce mai proaste. O cetate condusă haotic, avertizează el, nu poate conduce decât la distrugerea ei sau revenirea la tiranie, astfel că, în ciuda unor prevederi de asigurare a guvernării prin rotaţie de către toţi cetăţenii, aşa cum va evidenţia în propunerile sale constituţionale concrete, recomandarea lui insistentă este de a cultiva meritocraţia şi „virtuţile folositoare republicii care-i fac pe oameni capabili de fapte măreţe“ (p. 227).

Nu mai devreme de 1378, Florenţa supravieţ uise răscoalei ciompilor, ce alcă- tuiau breasla foarte modestă a dără- citorilor de lână, dornică şi ea de emancipare politică. Reuşiseră pentru scurtă vreme să guverneze Florenţa, cu rezultate dezastruoase. Însă „înlăturândui de la putere pe aproape toţi cei buni“, ei aduseseră Florenţei şi un nesperat dar de unitate: „sătui şi disperaţi“, povesteşte bătrânul Bernardo, florentinii „au reuşit să răsufle, (iar) amintirea atât de proaspătă a atâtor rele i-a făcut pentru o vreme să fie mai uniţi decât ar fi fost altminteri“ (p. 205). Doar atât le mai rămâne uneori urmaşilor a nădăjdui dintr-o poveste de aşa tristă învăţătură a modernităţii timpurii.