În primii ani de viaţă, eram nonconformist în mod naiv, fără să ştiu că sunt. Ca atâţia alţi copii, nu-mi doream decât să explorez lumea. Ceea ce şi făceam, de dimineaţa până seara. Puteam să mă uit, de exemplu, minute în şir, de aproape, la un bondar vărgat şi bâzâitor încurcat printre staminele unei flori, încercând să înţeleg ce face el acolo.
La fel, mă captiva spectacolul agitaţiei din ce ştie ce băltoacă de lângă râu, în care zoreau mormolocii în toate direcţiile, în timp ce pe suprafaţa apei păşeau graţioşi, fără să se ude, păianjeni cu picioare lungi. Mergeam cu gândul foarte departe (mă obseda, încă de la şase ani, iminenţa morţii şi visam evadări, împreună cu toţi ai mei, din lumea în care eram condamnaţi la moarte). Dar, în general, oamenii nu mă preocupau, aproape că nici nu-i vedeam, mă pasiona mai mult aprinderea unui foc sau capturarea unui fluture. Regulile făcute de oameni le înregistram, nediferenţiat, ca interdicţii. Nu le ţineam minte şi le încălcam cu candoare. Mi le aminteam doar când maturii se stropşeau la mine, dar nici atunci nu mă speriam, mai degrabă îmi venea să râd când îi vedeam – de jos în sus – strâmbându-se caraghiosmânioş i, cu ochii ieşiţi din orbite şi cu stropi de salivă sărindu-le din gură.
Când am mai crescut, am început să mă opun sistematic interdicţiilor. La cincisprezece-şaisprezece ani eram deja un răzvrătit conştient de condiţia sa şi identificat ca răzvrătit de către cei din jur. Înalt şi puternic (foarte puternic, puteam să urc, cu o fată în braţe, colina pe care este construită cetatea lui Ştefan cel Mare), ars de soare, cu părul des mereu încâlcit de vânt, păream descins din imaginaţia lui Arthur Rimbaud. Scriam versuri, aveam elocvenţă şi umor, eram un lider de opinie printre cei de vârsta mea. Despre literatură ştiam mai multe decât propriii mei profesori de română. Era o joacă pentru mine să-i sfidez pe cei de la catedră sau să-i conving pe colegi – chiar şi clasa întreagă – să lipsească împreună cu mine de la şcoală.
În perioada aceea am făcut toate experienţele posibile: am fumat, am băut (sporadic), am cunoscut dragostea (înţeleasă ca în poeziile lui Petrarca, dar şi ca în povestirile lui Boccaccio), am jucat jocuri de noroc (în special, poker), m-am bătut (devastator, până la sânge), am fugit de acasă şi am fost adus înapoi de Miliţie (aşa se numea – după model sovietic – Poliţia). Dar am şi citit sute de cărţi bune şi am scris, am scris, am scris (poezie, mai ales poezie, proză şi teatru).
Ca să nu-i contaminez pe cei din jur de felul meu insubordonat de a fi, de furia mea aparent inexplicabilă, profesorii m-au mutat dintr-o clasă în alta. În clasa a Xa am fost succesiv elev în clasele X-a A, a X-a B, a X-a C şi a X-a D. Dar acolo unde mă mutam, îmi făceam imediat adepţi. Şi clasa respectivă scăpa la rândul ei de sub control. Ţin minte o fată cuminte, Reveca, îndrăgostită timid-patetic de mine, care mi-a povestit că diriginta a certat-o, pentru că a văzut-o într-o pauză dându-mi o carte. Nu puteam fi transformat chiar într-un proscris, pentru că aveam o faimă locală de poet, iar în Bucovina există (sau, în orice caz, exista) un cult pentru poeţi. Dar elevii erau îndemnaţi totuşi să mă evite. La un moment dat, părinţii au convenit cu directorul şcolii (Liceul „Petru Rareş”) să fiu mutat la internat. O săptămână am lipsit deci de acasă, şi de mâncat am mâncat la cantină, dar am propagat în mediul în care fusesem instalat o atât de mare dezordine, încât maturii, îngroziţi, au revenit asupra hotărârii lor.
În acea perioadă, tata, persoană foarte respectată în oraş (a fost mereu şef al Administraţiei financiare şi s-a remarcat prin profesionalism şi integritate morală, dar şi printr-o bunăvoinţă inepuizabilă faţă de cetăţeni), m-a invitat la el la birou, m-a tratat cu o cafea şi a încercat să comunice cu mine.
– Nu vreau să te oblig să trăieşti altfel, mi-a spus. Dar vreau să înţeleg. Ce se întâmplă cu tine? Ce intenţii ai? Dacă îmi explici, îţi promit că am să-ţi las toată libertatea şi chiar am să te ajut – de exemplu, dându-ţi bani – să faci exact ceea ce îţi place.
Întrebarea lui m-a mişcat. Mă uitam la el cu o duioşie paternă, nu filială, gândindu-mă că e copleşit de situaţie şi eu nu pot să-l ocrotesc. I-am răspuns în gând, făcând un efort de luciditate: „Of, tată-tată, cum aş putea să te fac să înţelegi, când eu tocmai asta îmi doresc, cu ardoare şi cruzime, să fiu neînţeles. Vă contest pe voi, pe maturi, nu neapărat pentru că dezaprob ideile voastre, ci fiindcă simt, în mod obscur şi sălbatic, că a venit rândul meu şi al celor de vârsta mea, iar voi nu mai aveţi loc. Nu e nimic de negociat aici.”
Totul îmi displăcea la maturi, aprioric. Mă uitam pe stradă la trecători şi îi dispreţuiam pentru cum arătau, pentru cum mergeau, pentru ce spuneau. Despre cei urâţi credeam, de exemplu, că sunt urâţi din vina lor, că ar fi suficient să se concentreze ca să nu mai aibă umerii lăsaţi, nasul teşit sau gurile strâmbe. Parcă vorbea un demon din mine, intransigent şi nemilos. Îmi este profund antipatic Alex cel de atunci. Dacă l-aş întâlni acum, l-aş pălmui.
Abia în anii studenţiei, când mulţi dintre colegii mei experimentau ceea ce eu experimentasem deja (beau, fumau, jucau poker etc.), iar eu studiam, am început să înţeleg ce importanţă au regulile în viaţa oamenilor. Nu vreau să-mi poetizez existenţa (în stilul solemn-narcisist al lui Octavian Paler), dar trebuie să spun că, depăşind adolescenţa, mi-am întors privirea de la cer la Pământ. Am început să regândesc modul cum oamenii îşi organizaseră viaţa pe Pământ, am descoperit prin lecturi şi prin reflecţie proprie relativitatea moralei, am încercat să caut soluţii de construire a unei societăţi fericite şi mi-am dat seama că nu există crimă mai mare decât să proiectezi o utopie (oricare) şi să o pui cu forţa în aplicare.
În mod paradoxal, stând la oraş, în bibliotecă, şi nemaimergând la ţară, la bunica mea dinspre mamă, cum făceam în vacanţele din timpul liceului, am descoperit frumuseţea vieţii la ţară, aceea care l-a încântat şi pe Dimitrie Gusti. În comunităţile rurale româneşti, relaţiile dintre oameni s-au reglat lent, de-a lungul a sute de ani, ajungându-se la un stil de viaţă armonios, care nu poate fi concurat niciodată, în niciun fel, de societăţi create artificial, după mintea unor reformatori de un voluntarism iresponsabil.
Dar, dincolo de asta, am înţeles, repet, că nimic nu contează mai mult decât existenţa unor reguli şi respectarea lor de către toată lumea. Regulile sunt o formă de colaborare între toţi oamenii de pe Pământ, chiar şi între cei care nu se cunosc. Dacă merg cu maşina prin America, merg pe partea dreaptă a şoselei, ştiind că şi cei care vin din sens invers merg pe partea lor dreaptă. Viaţa mea – şi a lor – depind de această cooperare fără cuvinte. (Mă enervează englezii care merg pe stânga!).
Regulile nu sunt toate universale şi nici nu sunt eterne, dar tendinţa este de a fi adoptate de toată lumea şi păstrate cât mai mult timp. Ele reprezintă o operă colectivă. Este frumos să le cunoşti, să ţi le însuşeşti, să le transformi în felul tău de a fi, să veghezi la respectarea lor de către ceilalţi. Adică să fii conformist. Şi este ruşinos şi reprobabil să-ţi baţi joc de această operă colectivă, să refuzi să faci efortul de a coopera – prin respectarea regulilor – cu semenii tăi. Adică să fii nonconformist.
Un nonconformist este pentru mine la fel de jalnic, de lipsit de eroism în nesupunerea lui, ca un spectator care vorbeşte tare cu nevastă-sa, în timpul spectacolului. Sau, când câştigă faimă şi admiraţie nesupunându-se regulilor impuse de societate, mi se pare de-a dreptul odios, asemenea traficanţilor de droguri care devin bogaţi exploatând cinic existenţa unei interdicţii.
Nonconformist ai dreptul să fii în creaţia artistică. În viaţa de fiecare zi trebuie să fii conformist. Unii intelectuali experimentaţi şi perverşi îi instigă pe tineri (din dorinţa de a le câştiga simpatia) să nu respecte regulile tocmai în perioada delicată în care ei asimilează regulile cu mare efort, ca şi cum ar înghiţi un tub de cauciuc. Aceşti intelectuali merită tot dispreţul.
