Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

teatru-dans:
Despre noi şi ale noastre de Marina Constantinescu


Scriu aceste rînduri din admiraţie pentru Răzvan Mazilu. Şi cu nostalgie. Miriam Răducanu, Gigi Căciuleanu, Jancsi Korossy, Johnny Răducanu. „Nocturne”. Teatrul Ţăndărică. Teatrul Mic şi Radu Penciulescu. Gest, cuvînt, atitudine. Valoare. În vremuri întunecate. Ei şi o întreagă generaţie de mari regizori, actori, scenografi, scriitori, dansatori, balerini, pictori aduceau lumină. Spiritualitate. Fenomen.
Tot mai mulţi oameni din jurul meu se retrag, cumva. Nu prea mai au chef să construiască, să lase năstruşniciile de tot felul să se elibereze din ei şi să vină spre ceilalţi. Spectacolul unor neicanimeni este atît de grandios, încît trebuie trase obloanele. Iute. Este o lume corectă astăzi. Atentă la orice, numai la ce rămîne, nu. Fără dorinţa de zbor. Tot mai puţini vor să facă ceva la vedere. Gesturi mici, semne care, parcă, nu se zăresc. Dacă tot nu contează, neliniştea creatorului se mulţumeşte cu discreţie. Prea multă. Cu un soi de intimitate. Necesară şi, totuşi, nu suficientă... Nu pot să-i contrazic. Se pare că nu prea mai are importanţă, acum, în prezentul imediat, ce este valoarea. Şi unde. Şi dacă se întîmplă ceva valoros în teatru, să spunem, nu înseamnă mare lucru. Recitiţi nominalizările şi palmaresul Uniter. De pildă. Cîtă tristeţe. Cîtă dezamăgire. Cine şi ce să mai priceapă. Întoarcem capul de la ce mişcă, puţin, gîndurile, ideile, şi sîntem obligaţi să vedem vulgaritate, promiscuitate, vîndute cu eticheta de artă. Toate s-au amestecat, confuz şi grav, cam în aceleaşi recipiente. Zvîrlim acolo, superficiali şi comozi, tot felul de minunăţii şi lucruri exemplare, laolaltă cu chestiuni mai mult decît îndoielnice. Jalnice. Cine aude strigătul disperat al valorii, sufocată de mediocritate şi non-valoare? Nici vorbă de spirit critic. De canon. De decenţă.
Răzvan Mazilu este un artist care nu se lasă. Care se mişcă mereu. La propriu şi la figurat. Pregăteşte trupa Teatrului Odeon de ani şi ani pentru spectacolele regizorilor Alexandru Dabija sau Dragoş Galgoţiu, să spunem. Ca şi pentru propriile coregrafii sau montări. Dacă vedeţi „Ascensiunea lui Arturo Ui”, veţi înţelege exact ce spun. Trupul fiecărui actor are în el expresivitate, forţă, senzualitate în fiecare mişcare, intenţie. Vocea şi corpul, corpul şi cuvîntul se caută senzual. Şi se găsesc. Orice apariţie a lui Răzvan Mazilu este elaborată. De la creaţia pură, pînă la marketing. Nu toate spectacolele lui au aceeaşi cotă. Nu au aceeaşi intensitate a ideii, a mesajului. Nu despre toate vorbim la fel. Dar toate poartă amprenta lui. A căutării în el, în forme, în cuvînt, sunet şi mişcare. Mi-am amintit traseul lui din „Simfonia fantastică” de Hector Berlioz, un spectacol de la Operă. Acolo, Gigi Căciuleanu l-a re-alcătuit. L-a recompus într-o partitură pură, nouă, extrem de puternică. Răzvan Mazilu într-un discurs coregrafic despre singurătatea şi suferinţele creatorului.
„Şaraiman” este cel mai recent spectacol al său. La Teatrul Odeon puteţi să urmăriţi o formulă de dans contemporan şi stand-up comedy, însoţită de muzica lăutărească interpretată de Romica Puceanu. Un spectacol despre derută, confuzie, mahala, şabloane. Unde este centrul? Dar marginea? Dar iubirea? Şi „celălalt”? Pe scenă, într-un spaţiu minimalist şi într-o atmosferă de derizoriu fără de sfîrşit şi fără de salvare, corpul lui Răzvan Mazilu spune poveşti. Îl privesc şi îmi dau seama că munca, efortul, căutarea lui sînt atît de departe de cei mai mulţi de-ai noştri. Cheful, vorbăria, şpriţul, valiza pregătită oricînd pentru ca să fie luată şi dusă, maie-ul ca port naţional, rătăcirea de sine într-o gară a tranziţiei veşnice. Glasul Romicăi Puceanu, autentic, viu, răscolitor, merge, pas la pas, cu neliniştile artistului Răzvan Mazilu. Mai puţin consistentă sau up-datată este partea de stand-up comedy. Dan Badea are şarm şi un ton cu impact, cu nuanţe, cu cheie. Textele, însă, sînt puţin subţirele pentru dorinţele şi mesajul acestui spectacol. De aceea, şi impresia de discursuri paralele, discursuri care nu-şi găsesc nici intersecţii, nici comunicare. Cei doi protagonişti îşi fac numărul, fiecare, în absenţa unui „dialog”. Dar asta este o variantă a unei aventuri care doreşte să mişte, să provoace chiar. Să revolte. Să mişte, la urma urmelor, trezind o vibraţie interioară la lumescul dulce-amar şi al pierzaniei din fiecare.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara