Există un cuvînt-cheie în scrierile lui George Banu, de fapt o expresie, greu de tradus ca atare în română, care revine adesea: dans l'entre-deux. În vocabularul său analitic, aria ei de semnificaţie acoperă ideea unei situări (fizice, dar şi metafizice, conceptuale, dar şi existenţiale) într-o zonă a indeterminării fertile, a ambivalenţei care reuneşte proximitatea şi distanţa, legătura şi ruptura, definitivul şi provizoriul, echivocul şi claritatea. Deschizînd ultima sa carte, intitulată Scena supravegheată - apărută, în această toamnă, aproape concomitent, în traducere română şi maghiară - găsim aceeaşi formulă, chiar la început, într-un pasaj autoscopic. Aici, pentru prima oară, Banu pare să o investească cu o valoare emblematică pentru întregul său parcurs creator: "Oare ce sunt eu, dacă nu un scriitor neîmplinit şi un teoretician incomplet? Mă aflu în indeterminabilul acestui interstiţiu (dans le creux de l'entre-deux)... iar textele mele poartă în ele prezenţa acestui disconfort. Pe fundalul acestei duble dezamăgiri, continui să scriu. Activitatea mea constă în a scrie fără ca vreodată să mă plasez de o parte ori de cealaltă, mereu în mijlocul vadului, sfîşiat între biografic şi teoretic. Sunt un spectator care nu-şi dezlipeşte ochii de la platoul de joc, pentru că vrea să regăsească acolo tot ceea ce poate căpăta sensul unui eveniment personal, tot ceea ce arta converteşte în experienţă. Atunci scrii pornind nu doar de la tine, ci de la eul tău fecundat de puterile scenei."
Această confesiune de o admirabilă sinceritate, poate părea, la prima vedere, extrem de deconcertantă. Şi asta din cel puţin două motive: mai întîi, pentru că acela care cunoaşte bine scrierile lui Banu ştie că dezamăgirea şi neîmplinirea evocate de el se convertesc, în opera sa critică, în tot atîtea calităţi, ce conferă, de fiecare dată, o pecete inconfundabilă demersului analitic al autorului. Neputînd să mă situez altfel decît de partea cititorului lui Banu, această "sfîşiere" între biografic şi teoretic mi se pare benefică, deoarece discursul eului care se lasă "fecundat de puterile scenei" nu îţi dăruieşte doar un comentariu punctual şi pertinent: memoria afectivă şi vibraţia trăirii care impregnează scriitura nu numai că nu obnubilează rigoarea argumentaţiei, ci îţi revelă o cale regală de acces înspre o cunoaştere profundă, vie a ficţiunii vii care e teatrul.
Şi-apoi, netemîndu-se să rămînă deschis în faţa magiei scenei, nu este oare Banu spectatorul ideal pe care şi l-au dorit Artaud şi Grotowski, acel spectator neliniştit, capabil să reverbereze în faţa actului teatral cu toată fiinţa sa, dispus să "încaseze" existenţial impactul acestuia şi investindu-l cu valoarea unei experienţe intime, personale? Un spectator care, în plus, mărturiseşte în scris, despre toate acestea, avînd harul reflecţiei autentice şi pana unui mare stilist, deoarece mărturia, cu subiectivitatea asumată pe care o presupune ea, nu urmează niciodată la el capricioase meandre conjuncturale şi nici nu se confundă cu răbufniri umorale sau cu voluptatea verdictului irevocabil. Cu alte cuvinte, mărturia se găseşte legitimată de o ştiinţă şi de o conştinţă a actului critic. Cred că, din perspectiva cititorului, situarea "interstiţială", dans l'entre-deux a lui George Banu, departe de a evoca o falie, aduce cu sine plenitudinea lecturii, tocmai pentru că, reconciliind conceptul cu trăirea, ideea cu biograficul, textele sale se citesc ca un roman. Ceea ce nu e puţin lucru.
Indirect, mărturisirea lui Banu din ultima sa carte m-a făcut să desluşesc mai limpede eşafodajul care susţine hermeneutica sa şi, totodată, să înţeleg mai bine, ca cititor avizat, afinitatea mea faţă de strategiile auctoriale pe care le propune el. Întotdeauna m-am întrebat care sunt, de fapt, ingredientele incandescenţei "riguros temperate" a cărţilor lui Banu, în ce constă, de fapt, inefabilul abordării sale, care îl singularizează printre critici. Şi mi-am dat seama că situarea sa "interstiţială" îi îngăduie să îmbine libertatea creatoare a scriitorului, care se mişcă nestingherit în universul fantasmelor sale, subjugat de subiectul care îl acaparează la un moment dat - deci egocentrismul subiectivităţii absolute - cu rigoarea obstinată şi concentrarea maniacală a cercetătorului care verifică şi experimentează în laboratorul său, cu obiectivitatea metodelor ştiinţifice, mai multe ipoteze de lucru.
Aşa se face că, într-o primă fază, se încheagă tema - născută în urma unei intuiţii fulgurante sau, dimpotrivă, a unei fascinaţii obsesive sau a unei reflecţii îndelungate. Cert e că, în multe dintre eseurile lui Banu, e vorba despre un aspect neexplorat încă sau care nu părea a fi demn de cercetat pînă atunci, cel puţin nu în legătură cu teatrul. Într-o fază ulterioară, el procedează, în afara oricărei pedanterii şi pretenţii ştiinţifice, la un soi de microscopie hermeneutică: prelevă tema, precum un ţesut, o aşează pe lama sa analitică şi face vizibile, graţie puternicei lentile care măreşte infinit, structuri, configuraţii, raporturi de atracţie şi respingere, care se aflau dintotdeauna acolo, dar erau imposibil de văzut cu ochiul liber. Sunt scoase astfel la lumină nişte adevăruri familiare şi accesibile, dar care ne rămîneau opace şi care acum iradiază revelator.
Un astfel de demers analitic, pe care l-am numit generic microscopie hermeneutică, ne oferă şi Scena supravegheată: punctul de plecare al acestei cărţi este o experienţă punctuală de spectator care, asistînd la o reprezentaţie (Britannicus de Racine), are revelaţia multiplelor consecinţe existenţiale şi teatrale ale unei situaţii dramatice şi scenice asupra căreia nimeni nu s-a oprit pînă acum în mod expres, deşi ea apare frecvent în literatura dramatică, şi anume situaţia în care un personaj supraveghează alte personaje, fără a fi văzut de către acestea, ci doar de spectator. Fulgurantă, în primul moment, descoperirea se înrădăcinează, însă, într-un teren consolidat - inconştient poate - de multă vreme deja, căci, după cum ne spune însuşi autorul, "acest eseu nu poate fi disociat de o dublă experienţă biografică: cea a unui om care a îndurat supravegherea şi cea a unui spectator care a supra-vegheat scena."
Banu aşază sub lupă supravegherea, dezvăluindu-i mecanismele de funcţionare, structurile ascunse, identificînd modalităţile, strategiile şi dispozitivele puse în mişcare în interiorul realităţii ficţionale, cu scopul exercitării supravegherii, sub ochiul avizat şi "suprainformat" al spectatorului. Acesta se transformă într-un martor cu totul special, martor al supravegherii în desfăşurare, fapt ce îi îmbogăţeşte percepţia şi trăirile, chiar dacă într-un mod oarecum echivoc: el resimte deopotrivă atracţie şi oroare faţă de acest procedeu, fiind observator lucid şi implicat ("spectator brechtian", îl numeşte Banu), dar încercînd, totodată, şi o senzaţie de plăcere deloc inocentă, ba chiar "perversă şi suspectă", care îl face să sucombe efectelor emoţionale ale acestei strategii dramatice ( acesta e "spectatorul aristotelic", captivat de jocul supravegherii). Raportul cu intriga se modifică şi el, "dublarea" privirii spectatorului conferindu-i acestuia sentimentul că domină platoul, deci realitatea ficţiunii, supravegherea fiind consubstanţială oricărei puteri.
Aceasta este de fapt axioma tutelară a eseului lui Banu, titlul acestuia trimiţînd nu doar la scena teatrului, ci şi la aceea a lumii reale, a istoriei, supravegherea permanentă fiind condiţia esenţială a funcţionării regimurilor totalitare şi poliţieneşti. Cartea nu se opreşte prin urmare doar la strategiile şi modalităţile de funcţionare dramaturgică şi scenică a dispozitivelor de supraveghere, la excesul de teatralitate căruia îi dă naştere, ci radiografiază tipurile de supraveghere şi efectele acestora în contexte social-politice reprezentative (de la epoca lui Ludovic al XIV-lea pîna la teroarea stalinistă, comunistă sau hitleristă). În acest sens, ea este şi un eseu de psihologie socială, în care sunt analizate implicaţiile existenţiale care afectează fiinţa umană prinsă în capcana supravegherii generalizate, radicale ("supravegherea dură", individualizată, opusă aşa-numitei "supravegheri moi", oarecum depersonalizate, prezentă azi, în viaţa de zi cu zi, prin intermediul tehnologilor moderne, dar fără a avea relevanţă imediată în planul vieţii individuale).
Astfel, în prima parte a cărţii, cititorii vor găsi modele ale supravegherii, în care exemplele teatrale rămîn mereu la orizont, chiar dacă analiza se concentrează mai mult pe disecarea mecanismelor de funcţionare ale supravegherii, pe efectele psihologice ale acesteia asupra relaţiilor interumane, pentru ca de abia în partea a doua să fie analizate, din perspectiva diverselor tipuri şi strategii de supraveghere, opere ca Hamlet, Tartuffe, Şcoala femeilor, Britannicus, Disputa lui Marivaux, Casa Bernardei Alba, Balconul lui Genet, Marat-Sade de Peter Weiss, dar şi piese mai puţin cunoscute, cum ar fi Creditorii lui Strindberg sau piese de bulevard ale lui Feydeau sau Courteline.
Pendulînd între istorie şi teatru, Banu îşi delimitează atent aria de investigaţie, oprindu-se doar la ceea ce el numeşte supravegherea vizibilă - supraveghere orizontală, profană - opusă celei invizibile, verticale, sacre, exercitată de ochiul divin, de un Dumnezeu nevăzut, dar prezent pretutindeni, aşa cum transpare ea în vechiul motiv al "Lumii ca teatru" (theatrum mundi) şi în autos sacramentales.
Din nou, cititorul este fascinat de subtilitatea analizei şi de fineţea disocierilor care conturează universul scindat căruia îi dă naştere pe scenă supravegherea, substratul conflictual care o susţine de fiecare dată şi, nu în ultimul rînd, dilemele cu care se confruntă regizorul în construirea angrenajelor supravegherii, în găsirea modalităţilor concrete de a o reprezenta. În fond, spectacolul nu devine un întreg decît datorită spectatorului suprainformat care vede ceea ce nu văd personajele.
N-aş vrea să închei fără a adăuga că, aici, mai mult ca în oricare dintre cărţile sale de pînă acum, George Banu se revelă a fi şi un moralist, în accepţiunea nobilă, deschisă a termenului, care îl defineşte pe cel care meditează asupra existenţei umane, plecînd nu de la concepte şi lucruri abstracte, ci, asemeni lui Montaigne, de la propria sa experienţă, de la trăirile sale, pentru a găsi ceea ce e exemplar şi important în existenţa umană.
