Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Despre imaginaţie de Sorin Lavric

Dacă intelectualul român are astăzi de înfruntat o problemă, aceasta nu poate fi decît cea a supravieţuirii: cum să facă să-şi păstreze entuziasmul în situaţia în care, din aproape toate părţile, semnalele pe care le primeşte îi dau de înţeles că nimeni nu mai are nevoie de el. Parcă toate amănuntele decorului social vin să-i spună că zbaterea lui este inutilă. Orice ar face şi orice ar spune, influenţa pe care o exercită asupra societăţii e cvasi-nulă. Efortul lui e ca o cruciadă individuală dusă în numele zădărniciei sigure. Pe acest fundal de letargie culturală, soarta filozofiei e de două ori mai tristă. Judecată după efectul pe care îl are asupra comunităţii, această disciplină este o garanţie a eşecului aprioric. Nicio altă facultate nu scoate pe bandă rulantă, an de an şi promoţie de promoţie, un număr mai mare de rataţi comunitari. De aceea, din punct de vedere social, rostul filozofiei este ca la capătul ei să-ţi dai seama că ai făcut-o degeaba.
Verdictul acesta, oricît de maliţios poată părea, ascunde un îndemn la mobilizare. E nevoie de o reacţie de apărare, de o repliere defensivă menită a ne păstra integre facultăţile mentale. Cum s-ar spune, dacă tot eşti trecut pe margine, măcar să nu înnebuneşti de-a binelea. Căile pe care le ai în faţă nu sunt decît două: crearea unui univers interior sau formarea unui cerc de prieteni. Cum prima presupune o faptă a singurătăţii, mă voi opri asupra celei de-a doua căi. Grupul de colegi ca eschivă din faţa morţii sociale. Un fel de enclavă alcătuită după regula afinităţii selective: cine se aseamănă se adună. Îţi cauţi o mînă de oameni în ale căror gînduri să te regăseşti şi în ale căror cuvinte să te recunoşti. Alături de ei, preschimbi enclava în conclav intelectual şi conclavul în conciliabul ideatic. Înlăuntrul lui, întocmai ca într-un incubator în care germenii sunt cultivaţi pe medii nutritive, ideile unui om se vor păstra în viaţă, prin circulaţia lor de la o minte la alta.
Un asemenea conclav menit excelenţei culturale s-a înfiinţat la Cluj în toamna anului 2002. Numele lui este "Phantasma - Centrul de Cercetare a Imaginarului". Directorul lui este profesorul Corin Braga, iar lista membrilor, în ordine alfabetică este: Diana Adamek, Ştefan Borbély, Carmen Bujdei, Ruxandra Cesereanu, Sanda Cordoş, Anca Haţiegan, Marius Jucan, Marius Lazăr, Ovidiu Mircean, Mircea Muthu, Ovidiu Pecican, Horea Poenar, Doru Pop, Mihaela Ursa, precum şi doctoranzii Vlad Roman, Nicolae Turcan, Cosmina Berindei, Constantina Buleu, Andrada Fătu-Tutoveanu, Ioana Macrea-Toma, Iulia Micu, Corneliu Pintilescu, Andrei Simuţ, Radu Toderici, Florin Morar.
Întîlnirile se petrec după un tipic anume: persoana care propune o temă trimite membrilor un text-pilot, pentru ca astfel fiecare să aibă posibilitatea să-l citească de dinainte, formulîndu-şi observaţiile de acasă. Apoi, în cadrul dezbaterii propriu-zise, obiecţiile, confruntările şi polemicile au ca rezultat îmbogăţirea, corectarea şi amplificarea textului iniţial. Cartea apărută anul acesta la Polirom (Concepte şi metode în cercetarea imaginarului. Dezbaterile Phantasma) surprinde prima serie de întruniri ale cercului Phantasma. Cum temele atinse în cadrul întrunirilor sunt de o varietate cu neputinţă de cuprins într-o recenzie de carte, m-am oprit asupra unui singur text: eseul lui Cornel Vâlcu, intitulat Hum­boldt, triada actanţilor ontologici şi alteritatea. Textul are meritul de a readuce în memoria noastră numele unui filozof căruia posteritatea nu-i mai dă nicio atenţie. E vorba de Wilhelm von Humboldt, un gînditor pe care pînă şi impozanta Istorie a filozofiei a lui Johannes Hirschberger îl pomeneşte o singură dată, alături de fraţii Grimm şi fraţii Schlegel, într-o enumerare menită a-i indica succint pe urmaşii piperniciţi, purtători de stigmat epigonic, ai celui pe care nemţii îl numesc der Alleszerbilder (atoatedistrugătorul). Se înţelege, e vorba de Kant.
În schimb, dacă citim eseul domnului Vâlcu, ceea ce sare în ochi nu este atît epigonismul lui Humboldt, cît mai curînd ingratitudinea memoriei noastre culturale, o memorie care îi preferă pe unii şi îi uită pe alţii, după motive care deseori nu au de-a face cu valoarea gîndirii lor. Dovada cea mai bună este stringenta actualitate a gîndurilor lui Humboldt, aşa cum se desprind ele din cele cîteva fragmente pe care Cornel Vâlcu le citează şi le comentează. Tema în discuţie e una eternă: relaţia dintre imaginaţie, limbă şi gîndire.
Cinci sunt ideile surprinzătoare ale lui Humboldt: Mai întîi, ideea că imaginaţia e facultatea primordială a cunoaşterii umane. Aşadar rolul predominant în cunoaştere nu-l joacă nici intelectul (facultatea de a folosi noţiunile), şi nici simţurile (cărora Kant le spune "sensibilitate"), ci imaginaţia, adică tocmai facultatea pe care Kant o osîndise să joace un rol subaltern, acela de intermediar între materialul senzitiv oferit de simţuri şi conceptele fără de care nu am putea generaliza nimic. Cu alte cuvinte, la Kant reprezentările au rolul de a lega percepţiile de limbă, în virtutea acelui mecanism atît de dificil şi de abscons care poată numele de "schematism". La Kant, imaginea este un liant între cuvintele şi percepţiile unui om. O verigă şi nimic mai mult. La Humboldt însă, imaginaţia devine rădăcina comună a intelectului şi sensibilităţii, deci sursa lor. E ca o matrice din care se desprinde, pe de o parte, limba cu ajutorul căreia facem raţionamente, şi, pe de alta, percepţiile prin care intrăm în contact cu lumea înconjurătoare. Potrivit lui Humboldt, imaginile din mintea unui om nu sînt copii fidele ale realităţii, ci plăsmuiri unice ale imaginaţiei. Lumea nu ni se arată aşa cum este ea, ci ni se înfăţişează sub forma pe care imaginaţia noastră i-o dă.
A doua trăsătură surprinzătoare este că imaginaţia poartă amprenta personalităţii fiecărui om. Cîţi oameni, atîtea imaginaţii. Modul în care cineva plăs­muieşte imagini are o tentă atît de personală încît lumea din capul lui nu coincide cu lumea din capul altuia. Imaginaţia e irepetabilă, plăsmuind viziuni pe care nu le vom regăsi în aceeaşi formă la doi oameni.
A treia caracteristică este că limba prin care se exprimă un om, deşi poartă marca imaginaţiei lui, nu iscă reprezentări asemănătoare în mintea altuia. De pildă, cuvintele mele, deşi pot fi înţelese de alţii, dau expresie unor imagini ce sunt cu totul şi cu totul personale, şi de aceea nu trebuie să mă aştept ca aceleaşi cuvinte să declanşeze în imaginaţia altora aceleaşi reprezentări ca ale mele. Ce înseamnă asta? Că, deşi vorbim la fel, fantasmăm altfel, de aici şi neputinţa de a ne înţelege în întregime.
A patra trăsătură este că limba unui om, înainte de a fi un mijloc de comunicare, este o parte a comportamentul lui social. Cînd vorbesc, săvîrşesc un act fizic, iar cuvintele sunt gesturile trupului meu. În acest caz, felul în care mă exprim e o componentă a ţinutei sub care apar în ochii altora. Vorbitul sau scrisul sunt atitudini umane şi abia în al doilea rînd mijloace de comunicare. Şi astfel, dacă există o modă în virtutea căreia mă îmbrac şi mă mişc, tot aşa există un tipar al epocii care mă face să vorbesc într-un anumit mod. Şi atunci ţinuta unui om nu e doar o chestiune de postură sau de îmbrăcăminte, ci şi de vorbire.
A cincea trăsătură este că limba are o structură care îmi impregnează felul în care gîndesc. Sintaxa şi morfologia unei limbi imprimă un tipar de care vorbitorii ei nu se pot desprinde decît cu preţul renunţării la ea. Asta înseamnă că gîndirea unui om este determinată de limba pe care o vorbeşte, trecerea de la o limbă la alta cerînd o schimbare a paradigmei lexicale din care i se hrăneşte gîndirea. Drama este că, dacă gîndirea e amprentată de limbă, atunci fiecare popor gîndeşte în alt fel. Ba mai mult, dacă un om părăseşte o limbă în favoarea alteia, gîndirea i se va modifica. Ipoteza, să recunoaştem, e problematică. Căci, dacă acceptăm că imaginaţia este facultatea pri­mordială a gîndirii, cu alte cuvinte că a gîndi înseamnă a asocia imagini şi nu a înlănţui cuvinte, atunci putem admite că există o gîndire care să fie desprinsă de matricea lexicală a limbii.
Nuanţele şi obişnuinţele lexicale ale unui om nu au legătură cu substanţa gîndirii lui, ci doar cu expresia pe care el i-o dă. Gîndim la fel, dar ne exprimăm diferit, fiecare după supleţea flexionară pe care o are limba în care se mişcă. În acest caz, traducerile ţintesc doar crusta exterioară a hainelor lingvistice pe care le îmbracă intuiţiile, dar nu privesc intuiţiile. Toţi avem aceleaşi intuiţii indiferent de limba în care trăim, în schimb exprimările noastre poate fi radicale diferite.
Dacă nu acceptăm această idee, atunci suntem siliţi să admitem că există o amprentă etnică a gîndirii. Cîte limbi, atîtea moduri de gîndire. În acest caz, traducerile sînt zadarnice, fiecare tălmăcire echivalînd cu saltul dintr-o dimensiune a universului în alta. Limbile nu pot comunica între ele, iar oamenii care le vorbesc cu atît mai puţin. Omenirea e ca o scenă traversată de cîmpuri lexicale ce sunt etanşe şi impermeabile unele în raport cu altele. O nuanţă dintr-o limbă nu are echivalent în alta, iar un gînd exprimat într-un idiom nu are corespondent în altul. Chiar aceasta era convingerea lui Humboldt: "Fiecare limbă trasează în jurul naţiunii care o vorbeşte un cerc din care nu se poate ieşi fără a păşi în acelaşi timp în cercul altei limbi." (p. 141).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara