Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Despre gangsteri, psoriazis şi bomba atomică de Alexandra Olivotto


Sper să nu vă mint când susţin că peliculele asupra cărora vreau să zăbovesc (cu excepţia uneia) sunt noutăţi video şi DVD. Cel puţin le-am închiriat la preţul destinat filmelor de-abia sosite. Toate însă, nici o excepţie aici, mi se par remarcabile prin bizareria lor, dar şi prin faptul că sunt cumva "de graniţă", se întind către artă fără a ajunge acolo. Elementele lor, luate separat, provoacă şi intrigă, dar, luate per ansamblu, peliculele sunt mai puţin decât ar fi putut fi, tind să cred că din cauza unui defect structural. Dar acest fapt îl voi constata sau nu doar utilizând nişte instrumente ceva mai analitice decât prima impresie.

Să îi dau înainte cu Prins la înghesuială - a nu-ştiu-câta traducere bramburită şi neinspirată, care îţi taie jumătate din pofta de a merge la film pentru că sugerează o comedie imbecilă la care ţi-ar râde un singur neuron. Fireşte că nu e vorba de aşa ceva, ci de o peliculă britanică despre gangsteri, făcută de Matthew Vaughn, producătorul lui Guy Ritchie care s-a apucat de regie tocmai pentru că Ritchie a abandonat proiectul. Or, Vaughn se apleacă în stilul unui ceasornicar de modă veche tocmai asupra lucrurilor pe care Ritchie le-a neglijat. Soţul Madonnei vede lumea gangsterilor ca o "bulă" separată de restul lumii, în care personajele vor doar să facă bani şi să-şi vadă de viciile lor. Caricaturizarea e evidentă şi din ea decurg multe: accentul pe tramă, simplificarea personajelor şi implicit lipsa identificării spectatorului cu ele, şi nu în ultimul rând potenţialul comic al violenţei, exploatat la greu în ambele filme, în dauna periculozităţii. Viziunea lui Vaughn merge pe o cu totul altă idee, tipic britanică, de altfel: societatea e o prăjitură cu straturi (dixit titlul original), în care lumea gangsterilor reprezintă doar unul. Crema infractorilor e cea care reuşeşte, prin alipire - pecuniară, în primul rând - să treacă la stratul următor, noutatea fiind gangsterul cu ambiţii sociale. Dar prima regulă în acest sens e păstrarea anonimatului şi a discreţiei, ambele fiind reprezentate drept garanţii ale parvenirii. Din acest motiv personajul principal (Daniel Craig) refuză să îşi declare numele într-un dialog cu spectatorul. Cred eu că, tocmai pentru că nu ai nici cea mai vagă idee despre trecutul protagonistului, s-a inserat acest dialog, pentru a facilita sutura. Pe de altă parte, replicile lui XXXX denotă reguli de bază pentru a fi un gangster valid şi dau ceva informaţii de background, dar nu furnizează indicii despre ce va să vie. Tot ambiţia socială face personajele ceva mai umane în sensul că sunt conştiente de consecinţele violenţei şi se limitează la a agresa doar când e strict necesar.

Trama merge ca unsă, are suficiente răsturnări de situaţie, dar şi o rezolvare facilă a unuia dintre conflicte, dar alte trei elemente îţi iau ochii: rolul-pivot al lui Craig, modul de filmare extrem de îngrijit, dar fără a pierde naturaleţe în maniera Ritchie şi imaginile panoramice ale Londrei. Criticii britanici înşişi au punctat că lungmetrajul arată mult mai bine decât altele autohtone făcute cu bugete similare. Şi totuşi, în pofida complexităţii sporite, Layer Cake e mai slăbuţ decât gangster flicks făcute de Ritchie. Părerea mea e că febleţea filmului se găseşte în acelaşi loc ca şi trăinicia lui, adică în rolul principal: e greu să îţi imaginezi cum de într-o societate în care diferenţele sociale sunt atât de apăsate - doar Marx n-o fi scris degeaba acolo - acest personaj a ajuns într-atât de anonim. În mintea lui, infracţiunea e la fel de organizată ca un joc de şah, în timp ce restul colegilor săi întru crimă joacă popa prostu' sau măcar păcălici. Lungmetrajul beneficiază însă de un scenariu pe cinste, scris de autorul cărţii. Vă citez două replici, a căror savoare e inevitabilă: "Viaţa e atât de bună că o pot simţi în scuipat" şi o avertizare scoasă de asasinul Drăgan (cică e sârb, dar vorbeşte cu patronul său, Marcel Iureş, în română) care sună cam aşa "Nu te pişa în buzunarul meu ca să-mi spui apoi că plouă".

Alt film cu probleme, generate fix de predecesorul său, seriile BBC din 1986: Detectiv cu cântec, un soi de musical cu Robert Downey Jr în rolul principal, regizor, Keith Gordon. Asociaţia dintre gen şi cineast e departe de a fi întâmplătoare, Gordon interpretând un rol secundar în celebrul All That Jazz al lui Bob Fosse, care sigur ar fi părtaş la top 3-ul musicalurilor din toate timpurile. Mie una mi-e simpatic pentru că a regizat acum vreo zece ani Mother Night al lui Kurt Vonnegut Jr. Scenaristul e iniţialul Dennis Potter, ba chiar e ultimul proiect la care a lucrat înainte să decedeze. Producător şi actor în lungmetraj, un Mel Gibson de nerecunoscut. Cinismul şi gustul acru trec şi în acest film hibrid, care trăieşte în primul rând prin aciditatea replicilor sale. Mai are o victorie la activ: trece de la o situaţie abominabilă la un happy end greu de imaginat cu succes şi într-un mod plauzibil. Ultimul cuvânt e cel puţin problematic în contextul în care cel puţin jumătate din film constă în halucinaţiile protagonistului. Bizareria e că unele sunt perfect realiste, cu toate că personajele mai fac schimb de identităţi - merită să vezi distribuţia de la sfârşit, aproape fiecare are la activ două roluri - greu de distins de ce se întâmplă de fapt, în timp ce altele sunt plasate într-un context deplasat, vezi personajele mafiote (unul interpretat de Adrien Brody) care vor să îşi ucidă autorul. Partea interesantă este o altă premisă pe care lungmetrajul o dă peste cap: aceea că spectatorul e oarecum uşurat privind un personaj pierdut în halucinaţii, pentru că ştie că nimic din ceea ce i se întâmplă nu îi poate dăuna. Chiar dacă e omorât, tot nu-i iei suferinţa în serios. Aici e pe invers: Dan Dark suferă de o formă de psoriasis care îl face să semene cu o pizza umană şi să nu se poată mişca, iar halucinaţiile elaborate sunt o formă de viaţă alternativă. Procesul lui de vindecare se face pe principiul mens sana in corpore sano: adică halucinaţiile pierd din perfecţiunea mizanscenei (cu excepţia de pe final), din "literatură" în favoarea unui subconştient din ce în ce mai nud pe măsură ce trupul se face bine. Dar şi savoarea acidităţii limbajului se vindecă în favoarea melodramatismului şi de aici i se trage peliculei şchiopătatul.

Altă peliculă, altă maladie: Punctul Limită, regizat de veteranul britanic Stephen Frears. Un altul pe care, ca amator de literatură, nu poţi să nu îl îndrăgeşti: are la activ două Hanif Kureishi, un Laclos, un Stevenson şi cireaşa de pe tort, una bucată de Jerome K. Jerome, Trei într-o barcă. Cu Punctul Limită, pentru care a adunat o garnitură de actori de zile mari ca George Clooney, Richard Dreyfuss sau Harvey Keitel, e însă o poveste care ţine de media, fiindcă e un remake TV, nu de literatură. E înainte de toate un film-avertizare pentru televiziune (CBS-ul la-refăcut) - aşa cum intenţiona şi scenariul iniţial al lui Walter Bernstein, după care "s-a filmat" şi acum - aşezat ferm pe vremea războiului rece. O particularitate a filmului este că n-a beneficiat de filmări, actorii jucând live pe micile ecrane timp de două ore. Suspens-ul e autentic, chiar dacă teama de atunci nu mai bântuie mentalitatea colectivă. Oricum, era momentul ca Dr. Strangelove al lui Kubrick să beneficieze de revers, mai ales de unul bine făcut. Pe de altă parte, şi atmosfera anacronică de studio are două tăişuri: decorurile stas şi luminaţia artificială menţinută la un nivel constant plictisesc ochiul până la urmă, cu toate că sugerează claustrofobia celor implicaţi în conflict. Partea bună e că, prinzându-ţi urechile în atmosfera paranoică de atunci, ai şi experienţa unui program de televiziune în totală contradicţie cu pastilele light livrate actualmente pe micile ecrane.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara