Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
Despre frumuseţe şi singurătate de Andreea Deciu


Colecţia "Cartea de pe noptieră" a Editurii Humanitas este nu doar remarcabil de valoroasă, ci şi unitară, cel puţin după cum o recomandă volumele publicate deocamdată. Unitatea colecţiei e garantată,
ce-i drept, de aspectul naţional al literaturii, căci o bună parte din cărţile apărute sînt operele unor scriitori japonezi. Sau, de dimensiunile relativ reduse, deşi uneori doar înşelător astfel, unele romane fiind culese cu nişte caractere foarte mici, şi de aceea uneori greu de desluşit la lectură. Dincolo de asemenea avantaje practice, însă, "Cartea de pe noptieră" a fost o sursă constantă, de la lansarea sa, de surprize plăcute, sau chiar de descoperiri încîntătoare. Între acestea, Templul de aur al reputatului scriitor japonez Yukio Mishima, o carte profundă, ciudată, cu neaşteptate revelaţii (pentru un cititor occidental) despre mai marile şi mai măruntele nedumeriri ale făpturii umane.
Un critic american a asemuit Templul de aur, la vremea cînd apărea în traducere englezească, prin anii '50, romanelor lui Dostoievski. Nu m-aş grăbi să adopt apropierea, dacă ea nu ar constitui, în lipsă de altceva mai bun, un diagnostic atît filozofic, cît şi stilistic, al prozei autorului japonez. Templul de aur este un roman despre puritate şi abjecţie, despre seninătate şi disperare, scris cu eleganţă, rafinament şi distincţie. Traducerea Angelei Hondru pare să fie bună, deşi, comparînd-o cu o tălmăcire în limba engleză am fost surprinsă de cîteva diferenţe esenţiale. Nu am însă cum şti care dintre traducători se înşela; important e că scrierea lui Mishima are cursivitate în limba româna şi nu s-a deteriorat la trecerea dintr-un idiom într-altul.
Textul are la origine o poveste adevărată, care a zguduit lumea japoneză de la mijlocul acestui secol: incendierea templului Zen dedicat lui Kinkakuji, în Kyoto, de către un tînăr jiso, acolit buddhist, un fel de student care se pregăteşte să devină mare preot. Intenţia piromanului fusese, se pare, să piară el însuşi în vîltoarea Templului: în ultima clipă, răzgîndindu-se, s-a salvat din flăcări şi s-a predat autorităţilor. La procesul care a urmat, o comisie de psihiatri l-a declarat pe făptaş bolnav de schizofrenie, psihoza sa constînd, conform ipotezei medicilor, într-un fel de sublimare a unui puternic instinct auto-distructiv în criminalitate îndreptată împotriva a tot ceea ce era frumos în lumea înconjurătoare. Tînărul suferea de un grav impediment de vorbire, care îi provocase grave complexe de inferioritate. Detestîndu-se pe sine pentru propria-i imperfecţiune, piromanul se răzbuna încercînd să distrugă însăşi ideea de perfecţiune, întruchipată de Templu.
Pornind de la un su-
biect transparent dostoievskian, Yukio Mishima scrie o carte impresionantă despre suferinţa pe care o provoacă prea multa frumuseţe a lumii. Un personaj din recentul laureat al multor premii Oscar de anul acesta, American Beauty, rosteşte la un moment dat, în lacrimi, o replică memorabilă: "Uneori lumea e atît de frumoasă încît simt că nu o mai pot suporta!" Băiatul din film nu are nici un defect fizic, nu e prin nimic respingător celorlaţi, dar revelaţia lui este aceeaşi cu a eroului lui Mishima. Mizoguchi nu e diform (ca alt personaj din carte, prietenul său), ci bîlbîit: de îndată ce încearcă să spună ceva, să comunice, pe feţele celor din jur se aşterne mirarea, confuzia, neliniştea neînţelegerii, se zugrăvesc, ca într-o oglindă maliţioasă, toate rictusurile şi contorsionările groteşti ale eforturilor zadarnice de apropiere ale celui ce nu se poate exprima. Mizoguchi e condamnat să trăiască în urîţenie, de ca şi cum ar fi hidos, pentru că nu poate comunica, nu se poate dezvălui celorlalţi. Ruperea sa de lume, închiderea în tăcerea la care îl obligă bîlbîiala, e un păcat de moarte: Mizoguchi e vinovat chiar de dinainte de a fi comis vreo faptă mîrşavă, e vinovat de a fi unicul cunoscător al gîndurilor sale, care, incomunicabile fiind, devin secrete. Iar ca secrete, ele devin periculoase, subversive, criminale.
Aceasta e logica povestirii lui Mishima, dacă o înţeleg eu bine. Naraţiunea se dezvoltă, cum se vede, dintr-un raţionament cu o construcţie aproape poematică, simplu şi şocant deopotrivă, cel puţin pentru omul european: a nu fi capabil să te comunici celorlalţi echivalează cu un păcat suprem. Protagonistul nu e însingurat în handicapul său, cum am crede conform unui mod de gîndire occidentală, ci aparent dimpotrivă, copleşit de prea multa atenţie a celorlalţi, pe care ştie că nu o va putea niciodată satisface. Oamenii diformi, ca şi femeile prea frumoase, remarcă la un moment dat în roman un personaj, sînt priviţi prea mult, captivi ai curiozităţii mereu reînnoite, pironiţi de o nouă pereche de ochi miraţi. Sub această veghe permanentă se petrece ceva pur şi simplu inevitabil, dar nu mai puţin cutremurător: devii într-atît de conştient de tine încît nu mai eşti capabil să-ţi închipui măcar apropierea de ceilalţi căci ei devin cumva simple ficţiuni. Eroul lui Mishima înţelege acest lucru ascultînd confesiunea unui prieten care are un handicap, la rîndu-i, fizic: picioare strîmbe. Povestindu-i idila sa eşuată cu o fată, Kashiwagi îi dezvăluie secretul comunicării cu altul: ca să poţi iubi, trebuie să te vezi pe tine însuţi ca în vis, adică ne-realist. Să-ţi închipui că eşti frumos, inteligent, fermecător, seducător, pentru ca în virtutea tuturor acestor virtuţi fantas(ma)tice să vezi dragostea celuilalt pentru tine drept verosimilă, să crezi în ea, căci abia atunci îi poţi răspunde. Dragostea este, conform teoriei lui Kashiwagi, "efortul de a lega realitatea de aparenţă". Kashiwagi e convins că oameni ca el nu pot iubi, pentru că nu izbutesc niciodată să uite că nu au o înfăţişare dezirabilă, care să inspire iubire. Cu alte cuvinte, pentru că nu-şi pot imagina că ar fi vreodată iubiţi. Dar teoria lui merge chiar mai departe: convingerea că nu putem fi niciodată iubiţi stă la baza fiinţei omeneşti, indiferent de cum e alcătuită fizic, de ce cusururi sau farmece are. De ce? Pentru că de această convingere depinde putinţa noastră de a ne vedea aşa cum sîntem în realitate, de a fi conştienţi de noi înşine, cu preţul de a rămîne definitiv înstrăinaţi şi singuri. Templul de Aur, de care Mizoguchi e obsedat, este simbolul frumuseţii absolute şi inaccesibile pentru că această frumuseţe este exterioară şi funcţionează ca memento al singurătăţii insului. Lumea în care trăieşte eroul este una a inevitabilei sciziuni: pe de-o parte Templul cu frumuseţea sa, pe de altă parte Mizoguchi cel îndrăgostit de el. Incendierea din final reprezintă disperata încercare de a anula această sciziune, chiar dacă anularea nu e posibilă decît în moarte. Însă Mishima e sumbru pînă la capăt: întocmai ca şi tînărul din povestea adevărată, protagonistul său se răzgîndeşte în ultima clipă, salvîndu-se de la incendiu. Rămînînd în viaţă, refuzînd apropierea de alteritate, Mizoguchi acceptă, de fapt, o viaţă din care iubirea e exclusă.
Templul de aur este şi un roman angajat direct în dialog cu filozofia Zen, pe care nu o preia sau ilustrează, ci mai curînd o analizează şi o deconstruieşte. O carte de o complexitate excepţională, capabilă să traverseze culturi şi filozofii păstrîndu-şi relevanţa.
Yukio Mishima, Templul de aur, traducere de Angela Hondru, Editura Humanitas, Bucureşti 2000, 238 pag., preţ nemenţionat.