Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Coupe-Papier:
Despre esenţa exotică a iubirii de Alex. Ştefănescu


DANIELA ZECA ne-a făcut o imensă surpriză, publicând un roman de dragoste incandescent, Istoria romanţată a unui safari, replică feminină şi postmodernă a celebrului roman Maitreyi al lui Mircea Eliade. Am mai folosit, în caracterizarea cărţii, aceste cuvinte, dar revin pentru câteva explicaţii necesare.

Intâi, de ce surpriză? Pentru că Daniela Zeca a evoluat în ultima vreme către un stil academic, elaborând studii savante consacrate televiziunii. Este adevărat că în acele studii putem identifica acum, judecând retrospectiv, o pasionalitate secretă, dar în momentul apariţiei lor ele o recomandau pe autoare ca străină cu totul de ideea scrierii unui roman de dragoste.

Pe de altă parte, suntem, mulţi dintre noi, sceptici atunci când ne-o imaginăm pe o femeie reprezentându-şi dragostea. Credem că ea nu poate fi decât Cătălina şi suntem convinşi că nu va reuşi să se ridice la cosmicitatea iubirii, că va produce cel mult o poveste romanţioasă, care va plăcea exclusiv cititorilor de modă veche. Putea să ne pună pe gânduri apariţia, cu un an în urmă, a unui roman de dragoste cuceritor, satiric-metafizic,Copilul de foc, publicat de prozatoarea şi traducătoarea Mirela Stănciulescu. Dar puţină lume a reuşit să-şi procure acel roman, difuzat precar, şi în plus, cum autoarea nu este integrată într-un sindicat al succesului, nu i s-a dat aproape deloc atenţie.

Istoria romanţată a unui safari se înscrie inevitabil, ca o replică, în succesiunea lui Maitreyi, întrucât, ca şi Mircea Eliade, Daniela Zeca aduce în prim-plan un bărbat şi o femeie aparţinând unor civilizaţii diferite, greu compatibile - cea arabă şi cea europeană. Numai că de data aceasta femeia reprezintă spiritul european (şi din perpectiva ei este scris romanul, chiar dacă pronumele şi verbele nu sunt folosite la persoana întâi), în timp ce bărbatul este purtătorul de exotism (din punctul nostru de vedere, al unor cititori din Europa).

Daniela Zeca îşi ia, încă de la titlu, distanţa necesară faţă de „istoria" sa, declarând-o „romanţată" şi protejând-o, în felul acesta, în manieră postmodernă, de eventualul zâmbet ironic al cititorului.Cum să ironizezi ceva care este deja ironizat, de către autoarea însăşi?

Dar nu este vorba numai de titlu. Întregul flux narativ stă sub controlul unei conştiinţe literare clare, ca evoluţia unor dansatori pe scenă sub fasciculele de lumină ale reflectoarelor. Autoarea nu povesteşte naiv, ci face literatură.

Cu un foarte sigur instinct artistic este tratat exotismul locului (ne aflăm în Tunisia, aproape de Mediterana, dar şi de deşert, într-o lume al cărei mod de viaţă presupune senzualitate, ritualuri necunoscute de europeni, interdicţii nenegociabile, amintind de Evul Mediu, fanatism religios etc.). Daniela Zeca nu evită exotismul, nici măcar nu-l estompează, cum ar face alţi autori, înfricoşaţi de riscul căderii în kitsch-ul Răpirii din serai, ci, dimpotrivă, cu un curaj artistic admirabil accentuează acest exotism, îl resoarbe în naraţiune, şi-l asumă din punct de vedere literar.

Ea ne face să întrevedem pentru o clipă esenţa exotică a iubirii înseşi, care obligă două fiinţe omeneşti atât de neasemănătoare între ele să se contopească. Şi pentru bărbat, şi pentru femeie, dragostea este, în viziunea Danielei Zeca, o ieşire din propria identitate, o alergare către un altul misterios, ininteligibil.

Protagoniştii romanului, Mehria şi Darrielle, nu sunt doar bărbatul şi femeia, ci şi oameni cu personalitate (ceea ce reprezintă alt merit al romanului). După ce îşi joacă atât de bine rolul de Adam şi Eva, ei se întorc la ceea ce au fost şi vor rămâne până la sfârşitul vieţii.

Prozatoarea integrează cu artă în textul său de un dramatism sobru, străbătut de la început până la sfârşit de melancolie, elemente de civilizaţie arabă. Cu o competenţă uimitoare ea numeşte şi descrie fără nici o ezitare fructe, flori, feluri de mâncare, bijuterii,veştminte din recuzita vieţii de fiecare zi a unui tunisian. Şi aceasta nu pentru a-şi împodobi exterior textul, ci pentru a-l face greu de poezia locului, de senzualitatea uleios-înmiresmată a lumii orientale.

Aproape fecare pagină este antologică. Iată o secvenţă din călătoria (de iniţiere) cu maşina a celor doi îndrăgostiţi în împrejurimile Tunisului:

„Din sens invers, trecu în sfârşit un localnic ascuns sub glugă, apoi un băiat cu câteva oi, văzu fum de pe hornul unei bucătării şi ştiu că urma un sat. Era vechea Bouficha, cu pereţii ei verzi ca de clorofilă şi cu porţile mari, neornamentate. Un sat de bătrâni şi de cai de povară, de femei cărora le vedeai numai ochii pe deasupra mharmelor [notă la subsol: «veşmânt feminin larg, de pânză (ar.)»] albe.

Mehria opri să cumpere rodii şi două casse croute [notă la subsol: «baghetă de făină de grâu, umplută cu ou, carne, măsline negre şi legume (fr.)»].

Darrielle îl rugă să ceară băcanului o aspirină şi un strop de cafea.

«Draga mea, aici e un sat... »

Darrielle renunţă şi închise ferestrele. Un argintar strâns pe vine la poalele unui mal de pământ veni la maşină să-i arate brăţări şi clame berbere de prins în păr.

Figura bărbatului părea toată cioplită, iar metalul lucea ca solzii de peşte refelectându-i-se în obrajii scobiţi. Ochii lui, sub sprâncenele răvăşite, îi dădură fiori.

«Dar asta cât costă», întrebase Mehria, coborând geamul.

Era un aspersor de parfum, nu mai mare decât un deget, cu flori mate de iasomie scrijelite minuţios.

Darrielle îl duse la nas şi arabul o făcu să înţeleagă că trebuie să îi scoată întâi capacul. În interior, era o lacrimă de Neroli sau de apă de trandafiri, nu conta, era măduva locului macerată, un miros de argilă roşie şi de foi de tutun, de drojdii de fructe şi de var stins. Erau Zriba Hammam şi Café Boukhari, mirosul de umed din bistroul La Source, Bouficha şi apeductele şerpuind înspre singuraticul Zaghouan."

Romanul a suscitat încă de la apariţie un mare interes şi va fi, n-am nici o îndoială, un best-seller internaţional.