Primul cuvînt pe care l-am rostit a fost, n-o să credeţi, "cal"! Aşa mi-a spus mai tîrziu mama şi, de bună seamă, acesta-i adevărul. Cum s-a întîmplat este greu să-mi explic. De ce n-am început, ca toţi ceilalţi, cu "ma-ma", preferîndu-l pe "cal", va rămîne de-a pururi o taină. Tot ce pot bănui este că, printre jucăriile vîrstei dintîi, se găsea şi un cal, care îmi cucerise prioritar afecţiunea şi al cărui nume, spus de cei mari, am izbutit să-l pronunţ şi eu. S-ar fi cuvenit deci, cînd am fost chemat sub drapel, să fac armata la cavalerie. Din păcate, în anii aceia, nobila armă aparţinea deja trecutului.
O carte agreabilă şi instructivă, în galop de cai prin ani (vreo 60 de ani dintre 2 bălani) de Constantin Ottescu, ne oferă o puzderie de informaţii asupra domeniului hipic şi a contingenţelor lui cu istoria contemporană. Atracţia autorului pentru călărie s-a declarat de timpuriu. La vîrsta de 6 ani, vizita regimentul de cavalerie din Constanţa şi făcea primul tur de manej. Mai apoi la ţară, la familia unor prieteni, i se oferea prilejul de a-şi alege un cal. "Şi am ales unul frumos, izabel, spre mirarea experţilor prezenţi, pentru că într-adevăr calul era frumos şi blînd. - Ochi geambaş estem! m-a lăudat un turc care îi avea în grijă." La 8 ani îl va primi în dar pe Fluturaş. "Uneori calul se întorcea, singur, cu şaua pe el, la Răsuceni, în grajdul lui nenea Iacovache. Şi mi-l aduceau după masă, sau a doua zi, iar." Micul stăpîn încă nu ştia că trebuie să-i dea ovăz şi să-i scoată zăbala din gură la hrănit şi la adăpat. Mai tîrziu, "opoziţia dintre mine şi cal s-a înrăutăţit. Fluturaş nu mai voia să mă asculte, nu mai pornea cu mine. Ar fi trebuit să înţeleg, dar el era cu şase ani mai deştept decît mine. Şi voia acasă, să-şi trăiască ultimele zile la Răsuceni, nu în străini."
O bună parte a amintirilor lui Constantin Ottescu evocă, social şi topografic, lumea proprietarilor de pămînt din Teleorman, cu moşiile şi conacele lor de la Frăsinet, Băbăiţa, Răsuceni, Cioroaica, Depăraţi, Beiu, Ciochina... Lumea unor calde legături de familie, populată din belşug cu unchi şi cu mătuşi: unchiul Bebe, tanti Viorica, nenea Dan, nenea Iacovache, tanti Ortansa, unchiul Grigore, nenea Jean Vetra, nenea Mitică Vetra, tanti Neta, unchiul Lolo, tanti Georgeta, nenea Ştefan Noica... "Venise la Răsuceni şi doctorul Cuti Juvara, vînător pasionat, rudă prin alianţă, oarecum, cu noi. Era căsătorit cu Adina, născută Casassovici, nepoata lui tanti ŤClemansať, căsătorită cu Grigore Noica, tatăl filosofului. Şi Grigore Noica era fratele bunicului meu. Aţi înţeles ceva? Mă îndoiesc." La Cioroaica, "conacul avea toate acareturile trebuitoare: curte de păsări, bucătărie exterioară, cu odăi pentru personalul de casă. O clădire cu odăi pentru argaţi şi odaia cancelariei. Un grajd de cai, cu un garaj pentru automobil. O magazie imensă, atelier de fierărie şi tîmplărie, remiză pentru batoză şi tractor, chelărie, în colţul depărtat o cocină modernă cimentată, cu incintă betonată, toate clădirile în interiorul gardului, cuprindeau în mijloc curtea. în afara gardului era un grajd de vaci, un pătul, o fîntînă (în afara celor două din interiorul grădinii şi de lîngă bucătărie). Tot în afara incintei, grajdul de vară cu ţarc şi umbrar pentru vite şi un umbrar separat pentru cai. Iar şi mai la distanţă, stîna." Ce se va alege, peste timp, din toate acestea? După 23 august, un ofiţer rus - "om mai subţire", vorbitor de franceză - le prezice proprietarilor soarta lor viitoare: "Este prea frumos! Prea bine ! Nu va rămîne, nu poate rămîne aşa. O să fie ca la noi acum. Sunteţi prea aproape ca să fie altfel. Totul, tot ce e aici o să dispară şi cîmpul arid din preajmă o să crească peste oaza asta minunată. Şi rusul a început, încet, să ne prevestească viitorul. Pe etape, tot ce urma să se întîmple şi s-a întîmplat. Sistemul cotelor, colectivizarea, trimiterea moşierilor în închisori, stabilizările, tot!" Previziunea se va împlini întocmai: peste ani, la Cioroaica "nu mai exista niciun pom, nicio casă, nimic ş...ţ. Numai dalele terasei, cimentul pivniţei şi bazinul raţelor, ascunse de iarbă săracă, pe sărătura gri a pămîntului uscat."
Pînă la brutala ei anihilare, lumea conacelor boiereşti fusese, între altele, un paradis al cailor. Numai numele acestora, invocate pe parcurs de Constantin Ottescu, alcătuiesc un pomelnic impresionant. Nume exotice ca Gretelbub, Gondolat, Venezia, Burgund, Bolero, Brabant... Nume autohtone şi rustice ca Murga, Petrică, Nela, Crai, Jupîn, Roşcova, Suru, Stela, Cioara, Şoimu, Bombonel, Geta, Rîndunica, Bălana, Gică, Duduşca, Mîndra, Năluca, Gelu, Bibiţa, Frusinica, Joiţa, Oana... Nume preţioase ca Dandara, Arla, As, Uragan, Greta, Alida, Serenada... Genealogia cailor se bucură de o atenţie specială şi ridică uneori probleme spinoase. "}iţirică semăna mai mult cu Gretelbub. (Nenea Dan Noica spunea că e din Gretelbub, Barbu Grăjdănescu că e din Gondolat, şi fiecare era convins de ce spune!)" Unele exemplare poartă numere de ordine cu cifre romane, precum regii sau împăraţii: Ieroşka III era mînzul lui Ieroşka II, iar acesta din urmă - al lui Ieroşka I, adus din Rusia de contesa Benkendorf, "distinsa prezenţă a tribunei oficiale de la cursele de trap". Lucruri demne de interes aflăm şi despre vehiculele cu tracţiune hipo: "Trăsurica cu două roţi, joasă şi largă, unde se pot îngrămădi doi sau trei oameni, se numeşte cacealcă. Nu şaretă! Şareta este ceva mai înaltă. Nu sulki! Sulkiul de curse pe roţi de bicicletă are un singur loc. Nu americană! Americana este o trăsurică, e drept pentru un singur cal, dar cu patru roţi. Cacealca nu e nici bihuncă. Bihunca este şi ea o trăsură pe patru roţi, pentru un cal, dar pe bihuncă stai călare ca pe o săniuţă." îţi vine să muţi toate verbele la imperfect şi să exclami: Ubi sunt? în ce muzeu etnografic s-ar mai putea vedea astăzi o cacealcă, o şaretă, o americană ori o bihuncă? Le-a supravieţuit doar sulkiul, folosit în continuare la cursele de trap.
Un puternic accent afectiv capătă relaţia dintre cal şi călăreţ, tradusă uneori în expresii neaşteptate: "Era o zi toridă de vară, cum numai pe cîmpul Alexandriei - polul căldurii la noi - poate să fie. ş...ţ Un nouraş, un singur nouraş, lansa la vreo trei sute de metri o umbră pe pămînt, care mergea înaintea mea cu aceeaşi viteză cu mine. - Ce bine ar fi, mă gîndeam eu, să fiu acolo, sub pata aia de umbră a norului! Şi Rică a pornit-o brusc la galop, cu burta la pămînt, fără să mă surprindă totuşi, şi s-a oprit sub norul unde a continuat la pas leneş, cu dîrlogii largi, drumul. Şi mi s-a părut că n-am făcut niciun gest, nici de îndemn la fugă, nici de oprire. ş...ţ Dar faptul, acest fapt minor arată cît de mult ne potriveam, calul acesta mic şi cu mine, care începusem să mă deşir pe verticală." Rică va rămîne, în memoria autorului, "calul pe care l-am iubit cel mai mult, pe care îl crescusem, îl călărisem de la început şi era, cînd îl încălecam, parcă o prelungire a mea".
Amintirile lui Constantin Ottescu ne poartă şi în lumea curselor de cai, desfăşurate pe hipodromul de la Băneasa. Memorabilă e figura lui N. Cerkasov, "personaj de legendă, poate cel mai important nume al curselor de cai de la noi. Fiu al unui important constructor de trăsuri şi sănii din Petrograd, s-a stabilit la noi după revoluţie, trecînd prin Stambul după o raită prin Franţa. Conducea pe hipodromurile noastre, întîi la Floreasca, apoi la Băneasa. Era un om mărunt, în zilele de antrenament mi-l amintesc într-un palton lung, kaki şi aspru, vorbind româneşte pe franţuzeşte, cu accent rusesc! Ť- Cette gloaba abasit!ť şGloaba asta a obosit, n.n.ţ Dar era un as! îi plăcea şi reuşea să dozeze efortul calului, cît să cîştige în finiş cu un minimum de avans: un cap, un bot, faţă de plasat. Menaja astfel efortul calului şi îi Ťţinea secundele în burtăť pentru cursele viitoare." Intercalerz aici un comentariu lexicologic: "plasat" înseamnă calul situat al doilea la finalul unei curse. Din formula hipică franceză "prendre place" (a te situa pe locul 2) a derivat la noi expresia "a lua plasă", cu sensul cunoscut de toţi, dar a cărei origine s-a pierdut de mult în ceaţă.
"Peste puţin timp, a urmat exproprierea şi deportarea proprietarilor de pămînt găsiţi la ţară. Li s-a dat domiciliu obligatoriu. Aici s-au oprit caii copilăriei mele!" Curînd după aceea, hipodromul de la Băneasa a fost dărîmat (pe locul lui construindu-se Pavilionul Economiei Naţionale), iar "filmul cu cai s-a rupt aici pentru mult timp". Cariera de călăreţ a lui Constantin Ottescu se frînge şi ea pentru cîteva decenii; abia după '89 memorialistul descoperă, în herghelia de la Slatina, două iepe jigărite, în care ochiul său avizat identifică totuşi nobleţea rasei. Iapa achiziţionată de autor, Siglavy-Bagdady XI-27, era al 27-lea mînz al lui Siglavy-Bagdady XI. "Legenda spune că linia Siglavy, care are caracteristica blîndeţii, descinde dintr-unul din ultimii cai arabi ai lui Napoleon, capturat, după înfrîngerea lui, de către austrieci." Călărind-o pe blînda şi frumoasa Siglavy, autorul va dobîndi, după trecerea unei jumătăţi de secol, o "nouă trăire a copilăriei. în fond, copilăria este cea mai lungă perioadă a vieţii, pentru că lasă cele mai multe amintiri."
