în frumoasa poveste a lui Andersen,
Cei unsprezece fraţi, stă scris: „Fiţi păsări
mari fără glas“, cuvinte care nu reprezintă
o urare, ci un blestem. Tăcerea nu este o bucurie,
ci o condamnare. În faimoasa poveste, maştera a
spus către cei unsprezece fraţi: „Zburaţi în văzduh,
fiţi păsări mari fără glas!“ şi ei s-au prefăcut pe dată
în unsprezece cocori şi apoi şi-au luat zborul în
tăcere. Sora băieţilor, Elsa, a fost alungată de acasă,
după ce farmecele mamei vitrege s-au dovedit fără
putere asupra copilei. Atunci „spoi pe biata fată cu
zeamă de nucă şi-i făcu toată pielea neagră; apoi
o năclăi pe obraz cu un fel de unsoare urâcioasă
şi-i încurcă tot părul, aşa că era cu neputinţă s-o
mai recunoşti“. Aşa arată tăcerea? Astfel măsluită,
persoana fetei s-a retras din dialog. Nu a mai
recunoscut-o decât câinele, dar ce folos, că el nu
putea vorbi? Învinsă deocamdată, fata a fugit.
Tăcerea tatălui, neputinţa lui de a-şi recunoaşte
fiica au fost de nesuportat.
Apoi a început penitenţa. Ca o adevărată
muceniţă, fata a lucrat fără să scoată un sunet.
Urzicile simbolizează cuvintele ascuţite ale mamei
vitrege, cuvinte pe care tânăra le-a ţesut, schimbându-le
valoarea. Tăcerea a fost un sacrificiu asumat şi
necesar pentru stingerea blestemului. Cămăşile
(rodul mâinilor) au devenit umbra verde a
tăcerii, gata să se transforme în cuvinte. Şi aripa
neschimbată: strigătul de revoltă.
A fi pasăre fără glas înseamnă a fi la
limită, exact în locul pe unde trece cuvântul, dar
mai înseamnă deseori a vorbi în pustiu, a nu fi
ascultat de nimeni, ca şi cum ceea ce spui nu ar
merita atenţie sau nu ar avea consecinţe. Mai
înseamnă, dimpotrivă, ca tot ce spui să fie tăiş,
să mişte lumea, să creeze tulburări dramatice.
Astfel de „păsări fără glas“ sunt misticii. De
pildă, călugăriţele beghine, ca Béatrice de Nazareth
şi Mathilde de Magdebourg (care au ales în final
mănăstirile tradiţionale) sau cele din Flandra Evului
Mediu. Să ne imaginăm puţin Europa cruciadelor,
când femeile erau total reduse la tăcere şi, deodată,
în vacarmul general, să descoperim mişcarea
religioasă a unor credincioase care şi-au construit
micile lor locuinţe nu în locuri ferite, nu departe
de agitaţia oamenilor, ci în mijlocul oraşelor, ca
nişte replici bizare la gălăgioasa lume din exterior,
şi au făcut din tăcere un instrument care a început
să deranjeze pe toată lumea! Locuiau în chilii
separate şi nu vorbeau între ele, ci numai se rugau.
Şi-au construit o ordine proprie (am putea
spune: un ordin) şi un curent mistic separat de cele
oficiale. Libertatea lor s-a dovedit eroică pentru că
tăcerea a fost percepută ca acuzatoare, nu rugătoare.
(Cuvântul „beghin“ provine din flamanda veche
– beghen – şi înseamnă „a se ruga“, de unde avem
în engleză „beg“ – a ruga insistent.) Se pare că atunci
a început egalitarismul în Europa, pentru că aceste
femei solitare aveau să plătească pentru independenţa
lor. Reprezentanţii inchizitoriali ai Bisericii au vrut
să le îngroape de vii pentru a le face... şi mai tăcute
decât erau. (În zilele noastre, s-a inventat indiferenţa
– o formă modernă, nepedepsită de lege, pentru
a îngropa un om de viu.) Altele au fost arse pe
rug, ca eretice, deşi ele nu doreau decât să se roage
şi să-şi dedice viaţa Sfintei Fecioare. Căsuţele
miniaturale în care locuiau le-au fost incendiate.
Totul în numele rugăciunii. (Ca persistenţă a
miracolului, pot spune că, deşi în prezent centrele
de beghinaj sunt locuite de oameni obişnuiţi
care au posibilitatea să închirieze casele pentru o
perioadă ce poate ajunge până la 90 de ani – fără
a le putea cumpăra –, deşi vieţile lor sunt asemeni
tuturor occidentalilor contemporani, pacea adâncă
şi liniştea vindecătoare se păstrează aici! Cum treci
pragul aşezământului, simţi că ai intrat într-o altă
lume, total diferită de a noastră.)
Au scris cu preţul vieţii lor, sfidând ameninţarea
arderii pe rug! Şi iarăşi mă mir de această nevoie
imperioasă de a scrie. Ce înseamnă ea? De unde
provine? Există întotdeauna o voce interioară care
îşi cere drepturile, se doreşte cu orice preţ ascultată.
Poate nu e lipsit de importanţă să amintim
ideile care au dus la condamnarea lor, în toată
Europa medievală. Marguerite Poret (sau Poirète),
beghină rătăcitoare, pseudo-mulier, arsă pe rug la
Paris, în 1310, considera că un suflet evoluat nu
trebuie să mai lupte pentru cucerirea virtuţilor,
deoarece acestea sunt în slujba sufletului, nu invers:
„Que l’âme anéantie doit donner congé aux vertus
et n’est plus à leur service, parce qu’elle n’en a
plus l’usage, mais les vertus lui obéissent“1. Virtuţile
sunt în suflet, dar accesta („pasăre fără glas“) şi-a
luat zborul şi nu este cu ele, ci numai cu Dumnezeu,
fenomenul absorbţiei în marea lumină divină fiind
deja produs. Este vorba de conceptul Oglinzii (ca
tăcere vizualizată, care a primit formă şi dimensiuni),
prezent la mulţi mistici, printre care şi la Sfântul
Ioan al Crucii sau Theresa d’Avila, dar greşit echivalat
cu neglijenţa sau dispreţul faţă de valorile Bisericii.
De altfel, tăcerea-oglindă sau tăcerea din Marea
Oglindă a pus nu o dată vieţile misticilor în pericol.
Christine de Belgique, Marguerite d’Ypres, Ida
de Louvain sunt alte exemple de beghine cu vieţi
pe cât de extatice, pe atât de agitate. Aleydis a murit
în 1236 în închisoare.
O astfel de beghină este şi cunoscuta (dar nu
pe cât merită) poetă mistică din Flandra secolului
al XIII-lea, Hadewijch d’Anvers, ale cărei versuri
vizionare exală în acelaşi timp intelectualitate şi
comuniunea cu Christos. Nu se ştie cu exactitate
când a trăit şi nici măcar dacă a locuit în Anvers,
această particulă a numelui ei fiind apocrifă. Au
rămas scrierile: tezele spirituale şi poeziile. Ca şi
alţi mistici, ea a avut mai întâi o viziune care i-a
schimbat viaţa. A înţeles că mistica uniune cu
Dumnezeu cel tăcut, apropiat şi îndepărtat în acelaşi
timp, se realizează dincolo de cuvinte, deci într-un
spaţiu ce poate fi perceput drept abstract. Asta reiese
din Viziunile ei scrise în prima jumătate a secolului
XIII şi publicate abia după cinci secole, în 1875 (fără
a produce cine ştie ce impresie în epocă).
se ştie că viziunile sunt un gen literar
foarte vechi şi răspândit în Europa,
încă din secolul al VII-lea. Începînd cu
secolul al XIII-lea acest gen a cunoscut o dezvoltare
extraordinară. Sfânta Elisabeth de Schönau,
Hildegarde de Bingen, Mechtilde de Magdebourg,
Marie d’Oignies, Lutgarde de Tongues, Béatrice de
Nazareth sunt cele mai cunoscute vizionare, în
Germania şi Ţările de Jos. Doctrinele lor spirituale
au puternice afinităţi cu mistica nopţii, în timp ce
limbajul pare deseori a fi cel al tânguirii curteneşti.
Şi aici se prefigurează deja o altă problemă,
cea a atitudinii faţă de femei. O exegetă contemporană,
Roberta L. Krueger, este de părere că trubadurii au
produs o ideologie de gen care a încurajat percepţia
femeilor ca fiinţe inferioare. Autoarea se întreabă
în ce măsură ele au putut construi o rezistenţă prin
cultură? Desigur, folosesc aici termenul cultură în
sens larg, de totalitate a unor valori materiale şi
spirituale ce definesc o grupare, o etnie etc., şi aici
mă refer, evident, la cultura de gen. Au avut oare
femeile vreun punct de vedere în acel sistem patriarhal
puternic opresiv? Se pare că da, în ciuda condiţiilor
inumane, femeile au reuşit2. Chiar dacă este vorba
de o minoritate, aceasta are valoare simbolică foarte
mare. Beghinele au învins teroarea, făcându-şi
auzit glasul, într-un mod pe cât de contradictoriu,
pe atât de straniu şi fatal – glasul tăcerii şi pe cel
al scrisului – folosind, repet, o armă tipic feminină:
retragerea, închiderea în sine. Ele au cultivat puterea
gândului de a vindeca, au folosit atitudinea iubitoare
ca redută inexpugnabilă, chiar şi dincolo de dispariţia
lor fizică. Într-o lume atât de agresivă şi sângeroasă,
marele lor merit a fost discreţia. Într-o lume primitivă,
barbară, ele au înţeles legile superioare ale
iubirii. Pentru că nu-i suficient să iubeşti, e nevoie
şi să înţelegi.
Nu au încercat să fie autoritare – nici nu
ar fi avut cum – şi nici ostentative. Exemplul lor
este uriaş, fiind şi un teribil paradox creştin: să
învingi prin blândeţe, să învingi alegând să taci.
să ştii să taci la momentul potrivit este
o dovadă de forţă spirituală. Beghinele
nu au vrut să-şi demonstreze valoarea
cu orice preţ, impunându-şi prezenţa, vocile inaudibile.
Delicateţea a fost o regulă de viaţă. Din scrierile lor
se vede că au înţeles o lege nescrisă: iubirea nu
are nimic în comun cu autoritatea. Şi au încercat
să scrie, să rescrie această lege. Au ştiut că cea
mai perversă formă de a face cuiva rău este din
iubire. Uneori dezechilibrezi un om, iubindu-l. Intri
cu forţa în universul lui şi încerci să faci o nouă
ordine, care să te cuprindă obligatoriu şi pe tine.
Ele s-au ferit de acest pericol, s-au strecurat în
rugăciune. Beghinele au acceptat refuzul lumii în
care trăiau, şi l-au însuşit. Comunicarea s-a rupt ca
un lemn uscat, deşi s-a dorit un vlăstar verde.
Cea mai paradoxală poruncă este porunca
iubirii. Iubirea la imperativ. Dar aici e vorba de
cu totul altceva. E vorba de starea interioară, de
disponibilităţile persoanei. Chiar şi cei mai riguroşi
oameni s-au convins că iubirea nu este savantă, nu
are prejudecăţi, nu indispune prin prezenţă nedorită.
Iubirea, după exemplul divin, este mântuitoare.
Prin iubire eu îl mântuiesc pe celălalt de
singurătatea lui, de anonimat, dar îl mântuiesc,
poate, şi de mine. Astfel trebuie să fi gândit
aceste mistice când s-au retras în chiliile lor şi au
încetat să vorbească.
Cu ce s-au luptat ele? Avem, pe de o parte,
verticalitatea persoanei, luminoasă, indiscutabilă;
pe de altă parte, orbirea, fatalitatea necunoaşterii,
prejudecăţile asasine. Cealaltă faţă a neiubirii este
iubirea autoritară, care seamănă cu moartea. Să
vrei să îngrădeşti ceva ce nu se poate îngrădi. Iubirea
este persoană şi are personalitate. Dacă vrei să o
prinzi cu forţa, îţi scapă printre degete. Ca lumina.
Astfel de gânduri or fi avut beghinele când au scris
despre „deşertul dragostei“.
Înglobând persoana iubită în fiinţa noastră,
ea devine o sferă luminoasă care ne absoarbe. E
uimitor versetul din Cântarea Cântărilor, care
spune că iubirea este puternică precum moartea.
Nu aş fi îndrăznit niciodată să spun asta. Beghinele
au îndrăznit.
Hildegarde von Bingen a fost mereu în
căutarea unui imperativ teologic, în căutarea iubirii
îngăduitoare. Ne-a rămas de la ea o operă, un limbaj
al sufletului.
Toate aceste femei au avut o viaţă cu valoare
de unicitate, de reper, un eroism tăcut. Şi simbolurile,
s-a spus, ne influenţează nu doar percepţiile, dar şi
interpretarea a ceea ce percepem. Simbolurile se
adresează subconştientului, vorbesc cu ceea ce suntem3.
Hadewijch deplânge deseori elanul interior
care se loveşte de tăcerea lui Dumnezeu. Întunericul
divin este greu de suportat, un fel de rană în suflet,
un supliciu permanent. Motivele tristeţii sunt multe.
În Viziunea XIV, beghina se arată afectată de
persecuţii. Ca expresie literară, nu pare a fi nimic
nou, această temă provensală a plângerilor contra
calomniatorilor fiind transferată, conform exegeţilor,
asupra persecutorilor celor care îl urmează pe
Christos. Şi totuşi nu e un simplu transfer pentru
că nuanţele sunt sensibil schimbate, chiar dacă
limbajul este fatalmente limitat. Aceasta rămâne
piatra de încercare a misticilor din toate timpurile
şi de oriunde: exprimarea inexprimabilului cu
instrumente deja folosite. Aici este vorba despre o
mistică dialogală de expresie curtenească, între
suflet şi Cuvântul întrupat, dar este evidentă şi
devoţiunea faţă de Esenţa divină despuiată de forme.
Pe Hadewijch o preocupă în mod special conceptul
„nudităţii spirituale“ – sau, cum am spune noi într-un
limbaj ceva mai familiar, sărăcie cu duhul – (concept
prezent în Miroir des simples Ames), dar îl sugerează
pe cel de gol interior („le désert de l’amour“). De
asemenea, consideră că viaţa contemplativă este
oglinda unităţii esenţiale. Iar trinitatea virtuţilor
create – memorie, înţelegere, voinţă – corespunde
Trinităţii necreate. „Et Celui qui dans le Ciel siégeait
sur le trône – me dit: Je suis ces trois Cieux en
trois Personnes; Trône comme (Verbe) incarné; Chérubin, comme Esprit-Saint; Séraphin dans la
fruition essentielle avec la plénitude de ma Nature.
Et Il me ravit hors de mon esprit en cette fruition
suprême d’admiration passant la raison, où je jouis
de Lui comme je ferait dans l’étérnité“4 („Şi Cel
care stătea pe tron, în cer, mi-a spus: Eu sunt
cele trei ceruri în trei Persoane; Tronul ca Logos
încarnat; Heruvim, ca Duhul Sfânt; Serafim în
dăruire esenţială cu plenitudinea Naturii mele. Şi
m-a răpit în afara spiritului meu în această beatitudine
supremă plină de admiraţie, care depăşeşte raţiunea,
unde eu sunt El aşa cum se va întâmpla în eternitate.“
– traducerea mea, C.L.) Hadewijch nu s-a sfiit să
mărturisească încrederea în puterea propriilor
ei rugăciuni (Vision I), capabilă să-i salveze pe
cei damnaţi, ceea ce a fost interpretat ca un
semn de independenţă dogmatică... Sau, mai rău,
ca naivitate.
Iată că apare din nou ideea damnării pe calea
rugăciunii, a interiorizării sfâşietoare. Cum s-o
acceptăm? Din punctul de vedere al unui mistic,
rugăciunea este cea mai înaltă expresie a iubirii.
Beghinelor li s-a întâmplat. Au fost damnate, au
fost condamnate. Erezia lor a fost iubirea. Dimineaţa,
se trezeau în inima lui Christos. Apoi îşi căutau drumul,
viziunile, calea damnării totale, fără putinţă de
întoarcere.
R.P. Van Mierlo, citat de R.P. Maréchal în
Études sur la Psychologie des Mystiques, distinge
două mari mişcări în viziunile beghinei: în prima,
sufletul este răpit în spirit şi în a doua sufletul
„cade“ în afara spiritului (este vorba de „căderea
înaltă“ pe care o mărturisesc sfinţii), acesta fiind
momentul uniunii depline, în care sufletul nu
mai vede, nu aude, nu ştie decât să fie contopit
cu Iubirea universală. În Viziunea XI, beghina
afirmă explicit că e nevoie să se depăşească limitele
personale pentru a ne putea arunca în abisul (mot
àmot: vârtejul) esenţei divine. Vocabula minne,
pe care poeta o foloseşte des, este plurisemantică.
Desemnează iubirea reciprocă dintre cele trei
Persoane divine, iubirea lui Dumnezeu, în formă
abstractă dar şi concretă, faţă de oameni, iubirea
omului faţă de Dumnezeu şi a sufletului faţă
de el însuşi – acest din urmă aspect al iubirii
universale fiind şi el prezent în cele două
forme complementare. Altfel spus: Cuvânt
manifestat şi tăcere. Sunt aspecte ale unui dialog
continuu, chiar dacă de neauzit. S-a vorbit de
„mistica speculativă“, în condiţiile în care Hadewijch
recomandă depăşirea raţiunii pentru a intra în
teologia unităţii.
cu un secol înainte de Ruusbroec şi
aproape cincizeci de ani înaintea lui
Eckart, Hadewijch reprezintă mistica
flamandă într-un mod genial, pe fundalul deosebit
de agitat al beghinajului, mişcare mai ales feminină.
Ea a condus la Nivelles un aşezământ de două mii
de beghine. Doctrina spirituală, temele şi motivele
sunt asemănătoare cu cele ale altor mari mistici
cunoscuţi. Opera flamandei a uimit prin genialitatea
ei. „Ce boncăluit se aude sfâşiind noaptea, a cui este
vocea care într-atât de pură e, încât se converteşte
cristalin în cântec de privighetoare, iar când răguşeşte
şi se opreşte e ca şi cum ar fi ajuns la capătul puterilor,
dar revine de îndată, din ce în ce mai monotonă şi
mai insistentă? Este Hadewijch care cântă Minne,
dragostea, dar iubitul pe care-l strigă este acel Altul
în căutarea căruia ne aflăm, dublul celest al fiinţei
noastre pământene, cu care aspirăm să recompunem
Cuplul mistic înainte ca Unitatea să ne înghită. Atât
de mare este efervescenţa acestui suflet, încât
cutezătoare îşi croieşte drum pentru a ajunge
acolo unde nimeni din poporul său nu îndrăznise să
ajungă, pentru a inventa, pentru a-şi celebra aventura,
o limbă cu totul nouă şi accente ale căror pasionate
aliteraţii nici o traducere nu le poate reda fidel.“5
Bineînţeles că există o continuitate, o gestică
şi un limbaj caracterizante pentru oamenii angajaţi
într-un anumit tip de căutare. Poeţii se privesc în
oglinda timpului şi aceasta le imprimă, cu forţa
ei pătimaşă, un anumit comportament – lingvistic
şi atitudinal. Era greu de evitat confuzia dintre
Erosul îndumnezeirii şi erosul instinctelor. E
ciudat că mulţi teoreticieni celebri nu fac distincţia
între limbajul care descrie un anumit tip de eros
şi erosul în sine, între violenţa pasiunii şi bucuria
trăirii plenitudinii, între moartea clipei şi moartea
sufletului, învinsă prin forţa de expresie. Pasiunea
desăvârşită e dincolo de moarte şi cunoaşte revenirea
în lume, proprie creştinismului. Spune Sfântul
Ioan al Crucii: „Atunci când pasiunile sunt înăbuşite,
sufletul nu se mai hrăneşte din lumea făpturilor;
astfel, el este învăluit în întuneric şi lipsit de
obiectele înfăţişate lui de pasiuni“ (Noaptea
întunecată III).
Hadewijch d’Anvers, în Poeme spirituale
(sec. al XIII-lea), mânuieşte acelaşi tăiş al cuvintelor,
cu o simplitate impresionantă a mijloacelor.
Specialiştii nu au căzut de acord dacă Poemele
spirituale şi Poemele noi (ulterioare) au sau nu
aceeaşi autoare. Există suspiciunea că două beghine
diferite le-ar fi scris, în tulburatul secol XIII. Ambele
culegeri sunt adevărate monumente ale liricii
flamande şi sunt rodul aceleiaşi atitudini contemplative,
impregnate de sentimente vii, autentice şi de
rafinament cultural. Claritatea, francheţea, puritatea
aspiraţiei sunt identice. Ar fi fost imposibil ca o
persoană (concluzionând că e doar una) care
propovăduia „nuditatea spirituală“ să se dezică
de aceasta printr-un stil plin de înflorituri. Opera
ei, spun flamanzii, are caracteristicile misticii
speculative germane şi neerlandeze, cu trimiteri
mai ales la Maître Eckhart şi Ruusbroec. Este
considerată o precursoare a lui Ruusbroec, care o
va cita in scrierile lui doctrinale.
Dar, adăugăm noi, misticii de pe întreg
mapamondul au cultivat exigenţa renunţării şi
a eliberării interioare, în numele iubirii: „Cine
ar putea ghici/cum îl privim pe cel iubit/când inima
e plină de iubire ?/Nu poţi pierde nici o clipă/din
contemplarea atentă/a chipului său nobil/aducător
de armonie în sufletele noastre“ – traducerea mea,
C.L. (Poeme spirituale, VI)6. În Noile poeme apar
termeni decalcaţi din latină (semn al înaltei clase
sociale a lui Hadewijch), specifici teologilor de
formaţie scolastică, dar şi concepte caracteristice
dominicanilor Dietrich de Freiburg şi Maître
Eckhart. Interesant este gradul mai înalt de
abstractizare din aceste versuri. În Poeme noi,
X se aduce – previzibil – un elogiu sărăciei absolute.
Aceste idei sunt pregnante în operele lui Dietrich
de Freiburg şi Maître Eckhart, dar şi în cele ale
Therezei de Avila şi Ioan al Crucii .
în cazul lui Hadewijch, se ajunge în mod
necesar la mistica nopţii, pentru că dintro
iubire care te anihilează unde te mai poţi
întoarce? Aceasta devine totuna cu noaptea lui
Dumnezeu, stârnită de neascultarea noastră. „A
dispărea în iubire/este cea mai înaltă ştiinţă a mea:/oricare
ar fi aşteptările/nu cunosc o mai perfectă realizare“
– traducerea mea, C.L. (Poèmes spirituels, XV).
Dar capodopera beghinei flamande este
Poemul spiritual XVII, care ar merita citat în
întregime. Să vedem măcar un fragment: „Ceea
ce iubirea are mai blând, e tocmai violenţa ei/prăpastiai
de netrecut este cea mai frumoasă expresie,/să
te pierzi în ea înseamnă să-ţi atingi scopul ;/să
fii flămând de ea înseamnă să fii sătul şi încântat ;/
neliniştea iubirii este siguranţă ;/ rana ei cea mai
adâncă este balsam creresc ;/ a tânji după ea e ceea
ce îţi dă putere ;/ şi atunci când intră în umbră se
descoperă cu adevărat ;/dacă te face să suferi, îţi
dă cu adevărat sănătate ;/ când se ascunde, îţi
dezvăluie secretele ;/ refuzându-se, ea se oferă ;/
fără rimă şi fără raţiune e poezia ei ;/ făcându-ne
prizonieri, ne eliberează ;/ loviturile ei cele mai
dure sunt mângâierile cele mai calde ;/ ne ia totul,
ce imens câştig !“ – traducerea mea, C.L..
să ne amintim de Cântarea spirituală a
Sfântului Ioan al Crucii , dar şi de
transverbaţia şi străpungerea inimii
Therezei de Avila: „Iar pe verzile câmpii/de n-oi mai
fi cu nici un chip găsită/că-s pierdută veţi gândi/căci,
umblând îndrăgostită,/m-am risipit spre-a fi agonisită“;
sau din strofe ale sufletului care suferă de dorul
vederii lui Dumnezeu: Trai trăind fără de viaţă/şiaş
teptând în vremea toată,/mor că nu mai mor
odată.//Viaţa care-mi aparţine/lipsă-i doar, amăgitoare,/şiastfel
mor fără-ncetare,/până ce-oi trăi cu tine./Spusami,
Doamne, auzi-o bine:/nevrând viaţa ce mi-e
dată/mor că nu mai mor odată“7.
Astfel ajungem la tema opoziţiei şi a contrastelor,
atât de dragă misticilor. Alonso o analizează cu
minuţie, în opera lui Ioan al Crucii: „acest ‹a înţelege
neînţelegând/orice ştiinţă întrecînd›, ‹Luminoasă
întunecime!›. Am trecut prea uşor peste tema
contrariilor, deşi le întâlnim deseori, atât în poeziile
în endecasilabi, cît şi în strofele tradiţionale spaniole.
Expresii ca llaga delicada (rană delicată), qui
tiernamente hieres (pe care îl răneşti duios), con
llama que consume y no da pena (cu flacăra ce arde
şi nu doare), matando muerte en vida la has trocado
(ucigând, moartea în viaţă i-ai schimba-o), io vida,
no viviende donde vives (o, viaţă, netrăind, unde
trăieşti), que muero porque no muero (că mor
pentru că nu mor). Antiteza e întâlnită în toate
epocile; din poezia populară se intensifică în şcolile
curteneşti şi cultiste. Preluată din canţoniere şi
din petrarchism în a doua jumătate a secolului al
XVI-lea, ea va cunoaşte o mare dezvoltare în
conceptismul şi gongorismul din secolul al XVIIlea,
la Juan de la Cruz o găsim atât de des datorită
inefabilului stărilor superioare ale procesului
unitiv.“8
Dacă vrem totuşi să ne detaşăm de această
îngemănare a poeziei curteneşti cu cea mistică,
soluţia ar putea fi găsită în meandrele filosofiei
limbajului mistic, care îşi ascute paradoxurile
pentru a pătrunde în spaţiile eterate ale transcendenţei.
Un astfel de limbaj nu vehiculează concepte, ci
uimiri. Aceasta ar fi diferenţa esenţială faţă de
limbajul obişnuit. Să-l cităm pe Grigorie de Nyssa:
„Conceptele creează idoli ai lui Dumnezeu, numai
uimirea pricepe ceva despre El“.
Misticii nu trăiesc doar o dramă de limbaj.
Experienţa însăşi este descrisă ca fiind traumatizantă,
pentru că întâlnirea cu Marele Divin implică
schimbări bruşte şi radicale. Persoana leapădă
haina veche, ponosită, dar familiară, şi se îmbracă
în Lumină. Întâlnirea dintre creatură şi Creator
nu se petrece în termeni de egalitate, ceea ce
înseamnă că este stupefiantă fără limite şi nefericită
până la durere. Inima misticului este rănită de o
săgeată tragică: se înalţă spre Necunoscut, spre
Nefiresc, şi acest zbor echivalează cu o cădere în
noaptea cea mai adâncă.
Pentru o astfel de experienţă, există semne
premonitorii? Unele trimise din duioşia lui
Dumnezeu, ca să ne pregătească? Nevoia de „semne“
este o constantă a naturii umane. Avem nevoie de
semne pentru a ne blinda cu ele, imaginându-ne
că astfel forţa iubirii ar putea fi îmblânzită, că
putem pune propria ordine în explozia dragostei
divine, că aducem o autoviziune drept pavăză în
faţa cosmosului. La limita dintre ambiguitate şi
proorocire, semnele sfidează necunoscutul şi induc
în acelaşi timp o stare de umilinţă, prin nesiguranţa
interpretării lor.
(fragment de eseu)
________________________________
1 V. Barbazan-Méon, Fabliaux et contes des poètes français
des XI-XV siècles, Paris, 1808, t.2, p. 180, Marguerite
Poret, Miroir des simples Ames.
2 Roberta L. Krueger, Women Readers and the Ideology
of Gender in Old French Verse Romance, Cambridge:
Cambridge University Press, 1993, p. 338.
3Regina Christianson, Viriditas, a reading retreat: Teaching
holistic spirituality through symbols found in the writings
of Hidegarde von Bingen, San Francisco, Episcopal
Divinity School, 2013.
4Écrits mystiques des Béguines, Paris, Editions du Seuil,
1954, traduits du moyen-néerlandais par Fr. J.B.
Porion, Vision V.
5 Suzanne Lilar, Cuplul, Iaşi, Editura Institutul European,
2008, traducere de Livia Iacob, p. 133.
6 Écrits mystiques des Béguines, op. cit., p.98.
7 Sfântul Ioan al Crucii, Integrala operei poetice, Editura
Christiana, 2003, Versiuni româneşti de Anca Crivăţ şi
Răzvan Codrescu, p.32, 80
8 Dámaso Alonso, Poezia spaniolă, Bucureşti, Editura
Univers, 1977, traducere de Sorin Mărculescu, p. 227.
