Destule poezii din Uvedenrode sunt despre pripă, sau despre fă- cutul nechibzuit. Oul dogmatic, datat neobiş nuit (Paştele nu are, ca sărbătorile fixe, ajun), este, din contră, lauda astâmpărului.
Situaţia la care trimite e una de-nceput de leat, cum ar traduce- o Arghezi, când lumea e doar proiectul unui duh care nu se gră- beşte. După acest haos adormit, vine oul, organizat, dar nu încă hotărât pentru moarte sau pentru viaţă. Aşa încât poate fi, la fel de bine, un imbold al Facerii sau un memento mori. O poezie fără pretenţ ii din Prisaca lui Arghezi mustră, în altă cheie, neastâmpărul unui copil pe potriva „răsadului mai rău” din După melci, care prăduieşte nenumărate ouă ca să le ia bănuţul („galben icusar”, cu un alt farmec al limbii, la Barbu). Alternativa e mai cu scaun la cap, dar la fel de terre-à-terre: „măcar nu le-a mâncat/ Fierte, ochiuri sau răscoapte/ La cafelele cu lapte”. Cele două posibilităţ i vor deveni, în Oul dogmatic, una şi-aceeaşi: suficienţa care strică. În contra ei se ridică o întreagă construcţie simbolică. Simplu spus, oul moare când îşi împlineşte promisiunea, când alege viaţa din moarte. Paralelismul cu jertfa ajunului (să-i spunem aşa) pascal, care-i corespunde mai degrabă Vinerii, aş zice, decât Sîmbetei Mari, e îndeajuns de transparent.
Îndemnul – nu doar la saţ, ci şi la credinţă după tăgadă - „îl urcă-n soare şi-l cunoaşte”, cheamă tot un vers din Arghezi, mult mai explicit: „Ca să mă frângă-n soare, schimbat prin moarte-n pâine,/ Şi fraţilor din urmă, şoptind să mă împartă.” Poate fi prea mult să-l vedem, în linia ghicitorilor folclorice, în „ceasornicul fără minutar” pe cocoşul Evangheliilor, care adevereşte nestatornicia, neastâmpă rul, la urma urmei, neputinţa de-a ţine de-o lege, însă ideea sfâr- şitului programat, fie ea creştină sau mult mai veche, e cuprinsă în această ovoscopie virtuală, făcută cu precauţia cu care te-apropii de-o bombă cu ceas.
„Durata-nscrie-n noi o roată” e versul care conţine „întocma – dogma” întregului Uvedenrode. Roata Soarelui, nunta, nordul (polul plus) sunt tot atâtea nume ale hotarului atins şi îndată depăşit. Cum să-l înţelegi, fără să-l sacrifici, iată frământarea. Fiindcă, altminteri, vorba lui Blaga, de astă dată, despre fluture, „de-l sfărâmi, îţi dă polenul. Din secretele-i, nici unul”. Cu deosebirea că, dacă la Blaga ori la Arghezi experienţa de cunoaştere, când e brutală, devine, cel mult, inutilă, la Barbu e riscantă. Orice apropiere neavenită de miezul cu greu stăpânit al lucrurilor poate strica un ciclu care nu se mai reia. Făcutul anulează infinitele posibilităţi ale perfecţiunii, dându-le o realizare concretă şi, fireşte, perfectibilă. De aici vina lui, ştiut fiind, măcar de la romantici încoace, că în cele ce nu sunt adastă mai multe energii decât în cele ce sunt. Cu cât se diminuează această rezervă, a celor ce sunt în afara cunoaşterii utile, cu atât creşte vina.
Nu pe altă logică se sprijină predicile cumpătării. Ai tot ce-ţi trebuie este o formă de astâmpăr. Dincolo de eclectismul simbolurilor, bătând în multe zări, e felul cel mai esenţial în care Oul dogmatic recuperează mesajul creştin. Folosul lucrurilor nu se confundă cu folosinţa, iar rostul pentru care sunt făcute nu-i acelaşi cu îndreptarea pe care le-o dăm. Aşadar, tâlcul oului, un soi de perpetuum simbolic, prin credinţe şi lumi diferite, nu e nici folosinţa imediată, „ca de mâncare”, nici aceea ciclică, a şirului de vieţi efemere care se amână din una-ntr-alta, ci aşteptarea. Exact ce-i lipseşte lumii din Uvedenrode, surpată „sub timp, sub mode”. Desăvârşirea, vezi bine, e visul unei nopţi de sărbătoare.
