actuala „stagiune“ expoziţională newyorkeză
este dominată de multiple
expoziţii consacrate artei desenului,
dovedind că lucrări pline de modestie, lipsite de
mirajul culorii, pot fi incitante nu numai
pentru cunoscători, ci şi pentru un public larg. În
ciuda aparenţelor, un desen alb-negru nu este
defel uşor de reprodus prin mijloace fotografice.
Doar contactul direct dezvăluie privitorului
elementele de textură, variaţiile de presiune ale
vârfului de creion cu care artistul „sculptează“
hârtia, diferenţele dintre liniile care se gonesc
unele pe celelalte, lăsând umbre abia perceptibile.
De multe ori schiţe pregătitoare sau crochiuri
rapide, desenele pot fi de multe ori mai interesante
şi mai pline de viaţă şi „adevăr“ artistic decât
operele finite, ilustrând mai clar decât orice tablou
sau sculptură ideea de mână ca prelungire a
spiritului artistului.
În opinia cunoscătorilor, una dintre cele
mai remarcabile colecţii de desene alcătuită în a
doua jumătate a secolului al XX-lea este cea a cuplului
new-yorkez Eugene şi Claire Thaw. Este un ansamblu
atât de variat şi cu lucrări de o asemenea calitate
încât ar putea fi folosit, cu foarte puţine amendamente,
ca material didactic pentru o istorie a artei desenului
în Occident. Promise Bibliotecii Morgan încă din
1975, cele peste 400 de desene au intrat în patrimoniul
instituţiei în 2017, prilej pentru organizarea unei
expoziţii care sărbătoreşte evenimentul, expunând
circa o treime dintre lucrări, de la un studiu de
draperie al unui anonim german din 1480 la un
colaj de Ellsworth Kelly din 1976. Alegerea exponatelor
semnalează predilecţia colecţionarilor pentru opere
romantice, ca subiect sau ca spirit, indiferent dacă
sunt realizate în creion, cerneală, acuarelă sau cretă
colorată, indiferent dacă au fost concepute în epoca
romantică – Lucerna dinspre lac (Turner), Stejar
şi fag, Lullingstone Park (Samuel Palmer) – sau nu
– Tânără femeie cu cămaşă albă (Watteau),Centaur
citind (Redon). În acelaşi timp, Eugene Thaw,
colecţionar şi negustor de artă de o remarcabilă
erudiţie, dispărut în primele zile ale lui 2018, a
subscris la ideea unei arte a desenului generând
lucrări independente, fiind atras de artişti
pentru care opera grafică era, în bună măsură,
„altceva“ decât realizările lor în alte medii. Dacă
picturile poantiliste ale lui Seurat sunt caracterizate
printr-o voită detaşare faţă de subiectele reprezentate,
desenele sale în creion conté – Calul negru, Dădacă
cu căruţ de copil, Lângă podul Courbevoie – au o
nemaipomenită căldură. Viziunile coşmareşti
ale lui Goya – Se potrivesc bine împreună, Nebunie
– sunt mai pregnante în lipsa culorii. La fel, peisajele
rembrandtiene – Fort şi moară lângă Amsterdam…
Suprapunându-se în timp expoziţiei de la
Morgan Library and Museum, „De la Leonardo la
Matisse: Desene din colecţia Robert Lehman“ de
la Metropolitan a oferit publicului posibilitatea
întâlnirii cu o serie similară de „trofee“ grafice
create în Europa de la Renaştere încoace. Ideal,
făcând abstracţie de orgolii individuale şi instituţionale,
lucrările expuse în cele două expoziţii ar fi
trebuit să fie amalgamate, formând un mic sâmbure
al acelui „muzeu imaginar“ gândit de André Malraux.
Mânzul lui Seurat din colecţia Lehman ar fi trebuit
expus alături de Calul negru din colecţia Thaw.
La fel, Doi băutori de Daumier şi Doi avocaţi
discutând, portretele în tehnica trois crayons de
Watteau, fanteziile mitologice ale lui Redon – Pegas
şi Belerofon şi, respectiv, Centaur citind. Ansamblul
de desene lăsate moştenire muzeului de Robert
Lehman în 1969, parte a unui tezaur de mii de
exponate care sunt adăpostite într-o aripă separată
a Metropolitanului, include propria serie de lucrări
excepţionale, executate cu strălucitoare virtuozitate:
un Rembrandt relativ timpuriu: „Colibă la intrarea
în pădure“ (1644), un autoportret de Dürer, 9 desene
în peniţă şi cerneală, pline de inventivitate, din
seria pe care Giandomenico Tiepolo a dedicat-o
vieţii fictive a lui Punchinello, personaj al commediei
dell’arte.
Dacă cele două expoziţii la care m-am referit
până acum au acoperit întregul spectru ale artei
occidentale post-renascentiste, la Galeria Naţională
din Washington poţi vedea acum „doar“ desene
neerlandeze premergând epoca lui Rubens din
fabuloasa colecţie a muzeului Boijmans Van Beuningen.
Incluzând unul dintre cele mai frumoase desene
rămase de la Hyeronimus Bosch –Cuibul bufniţei
– caracterizat de o extraordinară grijă pentru detalii
şi efecte de lumină, expoziţia „De la Bosch la Bloemaert“
este dominată, nu numai prin numărul exponatelor,
de lucrările lui Pieter Bruegel şi Hendrick Goltzius.
Bruegel este reprezentat de câteva peisaje montane
ce ilustrează paşii făcuţi în secolul al XVI-lea în direcţia
transformării peisajului într-un subiect independent
dar şi de trei lucrări – Curaj, Caritate, Cumpătare –
din seria celor şapte Virtuţi (circa 1560) în care artistul
şi-a pus extraordinarul talent de narator, eminamente
capabil de-a atrage atenţia asupra acelor amănunte
esenţiale în compoziţii voit foarte aglomerate, în
slujba ilustrării unor precepte creştineşti. Mult mai
puţin cunoscut astăzi decât pictorii familiei Bruegel,
Goltzius a fost probabil cel mai important gravor al
Barocului timpuriu din nordul Europei dar şi un
desenator de talent. Tehnician desăvârşit, el a
creat, în lucrări precum Venus şi Amor (1590), folosind
creionul şi cerneală maro, o reţea de haşuri cu densităţi
diferite ce fac ca desenul să pară o gravură. După
1600, peisajele sale – Dune lângă Haarlem – dobândesc
o tentă naturalistă care-l anunţă pe Rembrandt.
Abordând cele mai variate subiecte, produce opere
de o mare varietate stilistică. Un Portret de tânără
femeie în cretă neagră şi roşie este plin de suavitate
şi ar fi putut fi opera unui Fragonard sau Greuze.
Bărbat cu nas bulbucat, datând tot din prima decadă
a secolului al XVI-lea, are, dincolo de comic, linia
nervoasă pe care o asociem cu desenele lui Van Gogh.
Pregătită vreme de 8 ani, cea mai importantă
expoziţie a momentului – „Michelangelo, Divine
Draftsman and Designer“ – este o manifestare pe
care numai o instituţie cu resursele şi puterea de
convingere a Muzeului Metropolitan o putea
concepe şi realiza practic. Împrumutând zeci
de lucrări extrem de fragile din colecţii europene
şi americane, expoziţia este un eveniment probabil
irepetabil. Imensitatea rolului lui Michelangelo
în istoria artei nu poate fi, evident, apreciată în
absenţa unui contact direct cu imuabilele sale
capodopere, de la frescele Sixtinei la Biblioteca
Laurenţiană. Carmen Brambach, curatorul
expoziţiei, a avut însă îndrăzneaţa idee de a explora
cronologic principale proiecte ale lui Michelangelo
prin intermediul a mai bine de 100 de desene care
ilustrează evoluţia gândirii artistice a maestrului.
Adulat încă din tinereţe ca un artist excepţional,
Michelangelo apare aici nu doar ca un receptacul
al harului divin, ci şi în ipostaze mult umanizate:
student încă plin de ezitări al lui Domenico
Ghirlandaio, colaborator lipsit de orgolii al
unor Sebastiano del Piombo sau Daniele da Volterra,
prieten fidel al lui Tommaso dei Cavalieri sau al
Vittoriei Colonna. Cele câteva desăvârşite desene,
„Căderea lui Faeton“, „Răpirea lui Ganimede“,
„Pedeapsa lui Titius“, aduse din colecţia coroanei
britanice, compuse ca urmare a dragostei sale –
platonice sau nu – pentru Cavalieri, se numără
printre capodoperele incontestabile ale artei
occidentale. Modul în care prietenia cu profund
religioasa Vittoria Colonna l-a făcut să renunţe,
spre sfârşitul lungii sale cariere, la predilecţia
pentru reprezentarea corpului masculin, în toată
splendoarea lui, pentru a aborda esenţa spiritualităţii
creştine – Pietà, Studiu pentru Crucifix – este
emoţionant.
Majoritatea vizitatorilor zăbovesc cel
mai mult în galeria centrală unde se află o reproducere
foarte exactă dar la scară redusă a bolţii Capelei
Sixtine. Organizatorii expoziţiei au avut minunata
idee de a amplasa desene chiar sub figurile pictate
corespunzătoare, facilitând astfel comparaţii între
schiţele pregătitoare şi opera finită… Mult mai
puţin spectaculoase decât desenele anatomice,
imaginile mitologice sau cele câteva portrete,
schiţele arhitectonice reprezintă una dintre
surprizele expoziţiei. Pline de liric, în pofida liniilor
drepte şi a caracterului lor abstract, ele explică,
prin puterea exemplului, multiplele valenţe ale
termenului disegno care înseamnă desen, proiect
dar şi acea fluidă şi miraculoasă colaborare dintre
minte, ochi şi mână rezultând într-o operă de
artă.
Privită în ansamblul ei, bogata moştenire
grafică a lui Michelangelo exprimă, poate mai
bine decât orice altă contribuţie individuală, dubla
natură a acestei arte atât de speciale a desenului:
pe de o parte, menirea ei utilitară, academică şi,
pe de alta, rolul de receptacol lipsit de constrângeri
al unor gânduri intime, ascunse de priviri iscoditoare
şi poate chiar de propriul conştient.
