În anul 2002, cînd deschideam Galeria
Luchian 12 cu Expoziţia Tonitza la Balcic, însumînd un număr de cincizeci şi cinci de lucrări, în majoritatea lor tuş pe calc, pictoriţa Eugenia Iftodi, proprietara acestui fond, mi-a încredinţat şi un text memorialistic, explicativ şi analitic privind istoria acestor desene. Între timp, lucrările au mai fost expuse la Muzeul de Artă din Constanţa pentru ca, finalmente, să îmbogăţească, prin donaţie, patrimoniul Muzeului Bruckenthal din Sibiu. Eugenia Iftodi însăşi, care, ca artistă şi ca elevă a lui Tonitza i-a păstrat acestuia un adevărat cult, s-a stins şi ea din viaţă, textul rămînînd un important document de istorie a artei. Îl publicăm acum, atît ca omagiu adus marelui nostru pictor, cît şi ca încercare de a mai atenua cîte ceva din puterea corozivă a uitării care îi paşte pe artişti în imediata lor posteritate. (P. Şuşară)
Aceste cincizeci şi trei desene cu figuri, ca şi cele două file de caiet cu dublul autoportret şi cu măgăruşul, făceau parte dintr-un patrimoniu de optzeci şi opt desene pe pergament şi optzeci şi nouă pagini din două caiete destrămate pe care le-am primit de la maestrul Tonitza, la Iaşi, în anul1937. Mi-a dat culorile de tempera şi paleta lui de aluminiu ca să-i compun personajele, cîte două, trei în cadrul peisajelor, spunîndu-mi că va picta peste ele. Mă îndoiesc că i-au servit vreodată acele ,,compuneri" pe care i le-am prezentat...
La sfîrşitul anului şcolar 1938, cînd am vrut să-i restitui desenele,paleta şi restul culorilor, mi-a spus să le păstrez că-mi ,,vor prinde bine". Nici în 1939, cînd l-am vizitat la Bucureşti, nu a acceptat vreo discuţie despre asta. Vremurile inoportune, ca şi precaritatea existenţei mele, m-au împiedicat să onorez memoria maestrului meu prin publicare şi expunere.
Din patrimoniul iniţial, un singur desen este într-o colecţie privată (C.Baba). Douăzeci de desene se află la Muzeul Judeţean Prahova din Ploieşti. Treisprezece desene pe calc foarte transparent, fără inscripţii, dar numerotate de artist, au întregit seria existentă la Biblioteca Academiei Române. Optzeci şi şapte file din caietele cu schiţe de peisaje şi autoportrete, şi un desen din seria Balcic 1936, sunt, de asemenea, la BAR.
Toate reproducerile din acest catalog sunt inedite, cu excepţia dublului autoportret. Acesta, împreună cu douăzeci şi două peisaje din caietele de schiţe, a fost reprodus în albumul Tonitza, apărut la Editura Meridiane în anul 1986. Presupun că pentru reproduceri au fost utilizate fotografiile mele...
Desenele din această colecţie înfăţişează modelele ce i-au pozat lui N. Tonitza la Balcic, în primăvara anului 1936. Cu beţişorul, cîteodată şi cu pensula, înmuiat în tuş negru, sunt desenate pe un pergament de culoarea cerii, pe care artistul îl numea ,,hîrtir de măsline". Trăsăturile, nuanţate de la o infinită delicateţe pînă la forţa unor masive conture şi accente, alcătuiesc arabescul care cuprinde formele în plină lumină. Sugestiile de ambient sunt reduse la cîte o linie, la cîteva trăsături ritmice sau cîte un ornament. Prezent în toate desenele este scrisul cu beţişorul; trasat cu accente puternice şi vii, grupate pe două, trei sau patru registre, el formează o componentă organică a compoziţiei, ca în stampele japoneze. Atunci cînd apare o semnătură cu stiloul, ea intră în structura imaginii, completînd-o.
Un caracter grafic particular prezintă seria de studii după cele trei fetiţe unde apar valori puternice de negru sub formă de pete abstracte. În jurul capului, sau însoţind conturul capului, ele alcătuiesc un joc ritmic paralel, îmbogăţind valenţele expresive ale arabescului fluid. Modelul preferat, firava copilă Rachiş-Ali, are părul scurt ce evadează din maramă şi ochii enormi, umbriţi de greutatea genelor negre. Adesea este reprezentată cu profilul epurat, amintind frescele egiptene.
Gürli-Ali, cu ochii oblici de micuţă cadînă şi cosiţele curgîndu-i pe umerii plăpînzi, este desenată cu trăsături nervoase, înconjurate de şuvoaie de neguri fremătătoare. Din linii de mare puritate sunt redate rotunjimile copilăreşti ale fetiţei Jesme-Parik, cea cu ochii ca două mărgele negre. Este singurul portret în care ochii au această formă tonitziană consacrată.
Băieţii Osman Ismai-Asan şi Ali Memet, schiţaţi într-un ritm alert, cu prospeţime şi sinceritate, au imenşi ochi migdalaţi. Foarte viu şi de un puternic realism este portretul lui Asim-Selim, tătarul cu atît de caracteristice trăsături asiatice.
Karani-Mustafa, băiatul cu capul mare, picioarele moi, a prilejuit graficianului magistrale exerciţii de redare a volumului. Craniul, tratat sculptural, pare dăltuit cu mare precizie, iar portretul, redat cu o incomparabilă măiestrie, este cutremurător de veridic. Tratate mai pictural, corpul şi îmbrăcămintea adaugă acestor imagini o puternică impresie de materialitate.
Bătrînul turc Hagi Jusup, prăbuşit pe scaun picior peste picior, cu haina-i ponosită căzînd în falduri grele, ni se înfăţişează ca o structură masivă şi monumentală. Portretele moşneagului, cu privirea lui profund umană pierdută în zare sau întoarsă îngîndurată spre noi, îi evocă, prin forţă şi prin adîncimea sensibilităţii, pe cerşetorii-patriarhi ai lui Rembrandt.
