Cu toate că au rămas în urma sa nu puţine tablouri de altar sau portrete în ulei – inclusiv o serie de măgulitoare autoportrete – Albrecht Dürer (1471-1528) a fost mereu acuzat că „nu ştie să folosească culoarea”. Dintre toţi artiştii cu adevărat importanţ i din istoria artei occidentale, Dürer a fost poate singurul care a fost apreciat, încă din timpul vieţii, mai mult pentru opera sa grafică decât pentru cea pictată.
Pornind de la o singură colecţie, cea a muzeului vienez Albertina, o expoziţie dedicată desenelor lui Dürer a reprezentat o nouă etapă în efortul Galeriei Naţionale din Washington de-a prezenta publicului american valori deosebite ale artei Europei nordice.
Ansamblul de desene de Dürer aparţinând Albertinei îşi are originea în pasiunea cvasi-obsesivă a împăratului Rudolf al II-lea pentru opera maestrului din Nürnberg. Este de departe cea mai bogată colecţie Dürer din lume, cu zeci de lucrări din fiecare etapă a creaţiei artistului, de la un autoportret compus la vârsta de 13 ani, schiţat cu mină de argint şi dovedind o extraordinară virtuozitate, la o variantă târzie a „Crucificării”, de o monumentală simplitate.
La Washington, o abordare cronologică pune în valoare o operă remarcabil de variată. Schiţe făcute în grabă stau alături de studii desăvârşite, rezultat al unei munci migăloase. Spirit mereu iscoditor, Dürer a fost interesat de structura intimă a unei plante şi de regulile care guvernează proporţiile. A reprodus fidel pe hârtie segmente din lumea înconjurătoare şi, în acelaşi timp, a plăsmuit imagini născute din studierea creaţiei înaintaşilor sau din lectura scripturilor. Portretele sale dovedesc o înţelegere a vieţii interioare a modelelor pe care o reîntâlneşti foarte rar în desenele timpului... Fiu şi ucenic de meşter giuvaergiu, Dürer a fost mereu preocupat de aspectele tehnice ale artei grafice. Fantezia i-a fost mereu ancorată de procesul de realizare. Cu excepţia cretei colorate, artistul german a folosit întreaga gamă de mijloace de exprimare la care a avut acces, de la cărbune la acuarelă, de la creion la guaşă, folosind hârtie obişnuită sau tratată în nuanţe de albastru. Toate aceste combinaţii de subiecte şi tehnici diferite precum şi posibilitatea de a vedea în realitate desene celebre – Adam şi Eva, Mâini împreunate pentru rugăciune, Portretul împăratului Maximilian I, Bătrân în vârstă de 93 de ani – prezentate nu izolat ci în contextul lor evolutiv, cu modificări şi revizuiri, menţin interesul privitorului pentru o manifestare care ar fi putut fi monotonă.
Chiar dacă gravurile şi nu desenele au fost cele care au purtat, încă din timpul vieţii artistului, faima lui Dürer în lume, organizatorii şi-au concentrat atenţia mai ales asupra celor din urmă. Atunci când au fost incluse în expoziţie, gravurile au fost menite să ilustreze rezultatul final al unui şir de desene pregă titoare, să contribuie la extinderea prezentării unei anume teme sau să demonstreze cum schiţe făcute sub semnul impulsului de moment au fost reciclate peste timp... Câteva exemple... Silueta unui despot în costum oriental, desenată în mai multe rânduri în 1494-95, a fost încorporată întro gravură reprezentând Martiriul Sf. Ion... Un nud feminin, văzut din spate, este modelul pentru unul dintre personajele din Cele patru vrăjitoare (1497), o stranie compoziţie reprezentând patru caractere în picioare, în atitudini complementare... Personajul călare, îmbrăcat în armură, din celebra gravură Cavalerul, Moartea şi Diavolul apare într-o acuarelă din 1498, fără a fi înconjurat de aglomerarea de monstruoase simboluri ale decăderii şi morţii care definesc lucrarea finită.
Dürer n-a fost inventatorul unor noi procedee în arta gravurii, dar influenţa sa în dezvoltarea mediului a fost uriaşă. Generaţii de artişti au învăţat de la maestrul german să confere adâncime peisajelor, să redea textura unui material, să scalde un interior într-o lumină diafană, să construiască un întreg păstrând individualitatea elementelor componente. În plus, Albrecht Dürer a fost foarte conştient de valoarea comercială a operei sale gravate pe care a promovato mereu cu un adevărat fler negustoresc. Artistul şi-a dat încă de timpuriu seama că efortul de a produce un portret în ulei la care trebuia să muncească săptămâni era „nerentabil”. În schimb, o tiparniţă putea produce rapid şi repetat mici capodopere marcate „AD” pentru un public avid şi cunoscător precum burghezii din oraşul imperial Nürnberg, gata oricând să plătească pentru un exemplar reuşit echivalentul unei jachete din blană de iepure!
Făcând parte, aproximativ, din aceeaşi generaţie cu Leonardo, Michelangelo sau Tiţian, Albrecht Dürer este reprezentatul tipic a ceea ce numim Renaşterea cisalpină. Ca şi artiştii italieni, a fost preocupat de reconcilierea dintre curiozitate şi credinţă religioasă, dintre artă şi ştiinţă. În plus însă, a îmbinat în arta sa cultul, caracteristic Sudului, pentru antichitatea clasică cu imaginaţia gotică a Nordului.
Relaţia sa cu arta peninsulară a fost mereu interpretată de exegeţi – Vasari, Van Mander, Wölfflin, Panofski, Roger Fry – sub semnul unor considerente de politică a vremii în care comentariile au fost făcute. Pentru Vasari (1564), Dürer ar fi putut fi cel mai important pictor „italian” dacă s-ar fi născut în Toscana şi ar fi studiat la Roma. Pentru Wölfflin (1905), Dürer a fost „un mare talent care şi-a pierdut instinctele imitând caracteristici străine”, un „Samson care şi-a pierdut virilitatea în poala unei Italii seducătoare”.
Nimeni însă n-a pus la îndoială că, după două, necaracteristice pentru vremea respectivă, călătorii în Italia, Dürer se reîntoarce la Nürnberg în 1507 un artist schimbat.
Un prim contact cu opera lui Mantegna şi interesul renăscut pentru arta Antichităţii ce caracterizează întreaga operă a acestuia sunt evidente încă din 1494 când Dürer copiază două gravuri – Bacanală, Bătălia monştrilor marini – ale maestrului italian. Tânărul artist reuşeşte aici, folosind un sistem complex de haşuri de densitate variabilă şi orientate în direcţii diferite, să confere figurilor o sculpturalitate mai evidentă decât în lucrările originale.
Dacă Dürer n-a fost niciodată prea tare atras de subiecte ţinând de mitologia greco-romană, influenţa artei de la sud de Alpi este uşor de remarcat în interesul arătat pentru reprezentarea perspectivei, pentru studiul nudurilor şi al proporţiilor ideale (Adam şi Eva, Cele patru vrăjitoare). Mai ales după al doilea voiaj italian, Dürer adoptă ideea unor studii detaliate care preced pictura în ulei. Capete, mâini sau draperii izolate există sub dublul semn al realismului şi al unei vitalităţi pline de senzualitate. Tot acum foloseşte tot mai intens efecte de chiaroscuro – Cap de apostol (1508) – pe hârtie albastră produsă în nordul Italiei.
Oricât de perfecţionate ar fi tehnicile de astăzi, nicio copie fotografică nu poate capta varietatea de nuanţe, „viaţa” unei picturi. Văzute de aproape în expoziţia de la Washington, desenele şi gravurile lui Dürer demonstrează că, nici măcar în absenţa culorii, reproducerile nu pot reda delicateţea şi claritatea jocurilor de lumini şi umbre ce caracterizează originalele... Oricât de familiare ar fi anumite lucrări, ai mereu impresia că rămâne încă ceva demn de a fi descoperit.
