Ştefan Melancu, Despre irealul din lucruri, Charmides, Bistriţa, 2017, 83 pag.

în vreme ce, la destui poeţi contemporani, majoritatea nou-veniţi, sesizăm figuri ale auto-magnificării, generate de un ego hipertrofiat, metoda lor de impunere fiind gândită (şchiop) ca individuaţie rapidă, o serie de creatori se aşarnează de proiectul metafizic al efasării fiinţei până la litotizare. Este situaţia lui Ştefan Melancu, o voce reţinută, pe alocuri sibilinică, încredinţată că locul ei este, cumva, în the dark side of the moon. De altfel, titlul volumului nu solicită nicio dezambiguizare – el pledează de la sine pentru o viziune asumată, care este şi susţinută de un program liric bogat în replieri, ascunderi, mefienţe, toate în registrul unei conştiinţe criziste, în dezacord vădit, dar difuz exprimat, cu cele ale epocii sale.

Una dintre metaforele recurente este micimea, sau, mai precis, micirea lucrurilor, dislocate, uşor-uşor, din prerogativele cu care n-au contenit să le investească oamenii. Restrângerea anvergurii celor presetate pe această lume ţine, neîndoios, de predispoziţia spre filosofare a autorului, om îmbibat de cultura criticii decadenţei. Dar, cu o adevărată superstiţie pentru distanţarea de ostentativ, de tot ce ar părea direct (directeţe percepută ca ultragiantă, brutală), referinţele livreşti sunt minim invazive. Găsim, într-un loc, numele părintelui Genealogiei moralei: „O, ŢARĂ MINUSCULĂ!/ verbele tale năpârlesc unul câte unul/ şi se micesc precum nebunul// lui Nietzsche uitat în piaţa pustie/ de acum un veac de care nimeni/ nici Dumnezeu nu mai ştie”. Drept care „poezia se piteşte sub cer. Cerul ecranează irealul/ şi sfinţii de noapte –/ se mai poate încă muri. Se mai poate?”. Întrevedem, aici, şi un gest polemic, la fel de atent camuflat, la adresa triumfalismului speciei noastre, îmbătată de viteza device-urilor sale şi tot mai sărăcită interior, căci viaţa lăuntrică prea bogată echivalează, nu-i aşa, cu o frână şi „miceşte” mult-doritul succes. O condiţie a prezumatei revelaţii se leagă, indiscriminabil, de spăşire, de renunţare, de visul de a deveni un soi de monadă desfăcută de nevoia reproducerii: „întreb cu trupul făcut margini şi mărunţit/ şi dus la vale –// îl car cu mine/ micindu-mă din ce în ce mai mult/ şi cerul se face din ce în ce/ mai mic. Cât un cuib uitat să-mpuieze iarăşi/ şi iarăşi”.

Geometrizant şi de rit clasic, în fond, echilibrat prin suprimarea senzaţionalului anecdotic, poetul se plasează pe o poziţie fermă în raport cu explicitările mecaniciste sau euclidiene ale lumii, dar mai ales în raport cu logica, el putându-i „reproşa” acesteia că nu a gândit şi n-a integrat ideea de potenţialitate. Cum fiinţa e prelucrată, pedagogic, în sens larg iluminist, să opereze cu actualizări ale gândurilor, apărătorii potenţialităţii se găsesc în acel con de umbră definit, îndeobşte, ca desuetudine ori anacronicitate. Cu alte cuvinte, în proximitatea eşecului. Adică a neantului. Din moment ce miza încercărilor stihuitorului se roteşte tot în jurul lui a şti, e greu să nu te autorizezi, dacă e să analizezi formula poietică de faţă, de la instanţa filosofică: urmând sugestii ale aceluiaşi Nietzsche, Heidegger distinge simpla teamă, înscrisă într-o determinare anume, de angoasă, detectabilă în imposibilitatea esenţială de a ieşi din nedeterminare, principala proprietate a angoasei constând în aceea că „evidenţiază neantul”. Şi atunci, spre a evita tăcerea asociabilă acestei evidenţieri, s-ar cere o „reinventare” dramatică a datum-ului: „pentru că totul totul e de reînceput: urma încalţă zarea/ cu morţii noştri deveniţi tot mai mulţi iarna le tot albeşte/ oasele în oasele noastre. Noi ne sărutăm în noapte/ ca şi cum ne-am alunga frica// şi trupurile micite şi buzele înălbăstrite/ şi limba lor neînţeleasă/ totul totul”. Altminteri, adăstăm în zona reliefului mărunt, a chirceniei, a ezitării şi, în cele din urmă a ruşinii de a exista: „Noi/ vom continua să îmbrăţişăm valea sufletului de acum, cu tot/ cu linia ei chircită suflând peste ce-am fost şi ce nu am/ fost. Iar coborârea ne va îndârji şi mai mult. Vom şti cum/ şi când să învăţăm să şi murim. Vom şti? O zi cât întreaga/ viaţă, oprită cu semnele ei lungi în chiar creierul nostru./ Îndoindu-se. Cum însăşi pierderea îndelungată de sine”.

Găsim că volumul are ca pivot ideea de culpă, ca un fel de responsabilitate a atomului pentru reaua alcătuire a sistemului din care, fatalmente, face parte. Amnezia ar fi responsabilă de ocultarea climatului arhaic ce ar putea mărturisi despre emergenţa unor reprezentări care nu fac distincţie între pământ şi cer, între viaţă şi ficţiune, între diferitele forme de energie reductibile la ideea infinităţii lumilor posibile. Sub o inevitabilă zodie a evanescenţei, vechea înţelegere integratoare a fiinţei, presupunând şi sacrificiul (implicarea totală în idee) a ieşit din câmpul raţionalităţii/realului, lăsând loc unor fenomene tot mai înstrăinate de soteriologie, adică de centrul de greutate al ceea ce numim humanitas. Nu degeaba opul are un dublu motto, unul din Eminescu („E apus de zeitate ş-asfinţire de idei...” – Memento mori), celălalt din Lorca, din Nocturna golului („Nostalgie de-academie şi cer trist...”). Mai rar, aş zice, găseşti paratext care să consune, substanţial, cu forma mentis a scriitorului care îşi apropriază „escorta”. Nu ai cum să nu te gândeşti la eliadesca funcţie a irealului, definitorie pentru orizontul spiritual în care s-au născut toate tehnicile tradiţionale/arhaice; odată cu întunecarea acestui orizont, omul s-a trezit într-unaltul, acela al „legilor materiei”. De fapt, chiar materia este „incriminată” aici, cu al ei cortegiu de proprietăţi, precum curgerea, temporalitatea corupătoare, în general, indiferenţa, uniformizarea sufletelor. Diatriba vizând reificarea primeşte un veşmânt liric memorabil, demn de a fi asociat trăirii religioase autentice, aceea expurgată de emfază şi de reprezentările uşor recognoscibile: „irealul din lucruri stă acum pitit sub noi. Şi îl dăm/ ierbii albastre îl ducem animalelor mici rozând în câmpul/de-alături. Lui mutzunache îl resfirăm într-un ham-ham/ la luna ce-mpunge// urci apoi trupul tău înspre lună şi al meu către/ linii de cer amniotice. Cerul lui dumnezeu pitit şi el/ odată cu clipa ce pleacă// fă-mă mică mică îmi spui. Iar chipurile noastre micite/ intră acum unul într-altul. De-jur-împrejurul se face/ punct al fiinţei cămaşă a trupului”.

O mentalitate anti-teleologică, turnată în limbaj rafinat şi concentrat până la stadiul de sugestii epistemologice, asigură prospeţimea acestui volum edificat pe sensibilităţi vestigiale, de ordinul universaliilor, precum „teama” în faţa tainei.