Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Dereglarea simţurilor de Cosmin Ciotloş

Mai mult decât alţii, Eugen Suciu pare decis ca, în poezia lui, să capteze stări difuze. E o ambiţie fără doar şi poate modernistă, încrâncenat modernistă chiar. Istoriceşte, ea s-ar explica prin reconstituirea „bibliotecii personale” a lui Eugen Suciu, în care figurează, pe o poziţie fruntaşă, Virgil Mazilescu şi în care i-aş adăuga, coborând în timp, pe suprarealiştii de la noi şi de aiurea.
Nu cred însă în foloasele unei asemenea lecturi, prea legată de truismele criticii de poezie (cu care orice novice se poate acomoda uşor şi pe care orice comentator experimentat le poate manipula în fel şi chip) şi prea puţin imaginativă. E motivul pentru care, în urmă cu doi ani, scriind despre Motanul aceluiaşi, am preferat să storc (din piatra seacă a unei cărţi care conţinea un singur poem) toate posibilele seve livreşti. Era vorba, arătam acolo, despre un livresc foarte neobişnuit, foarte puţin altruist (în măsura în care înţelegem această calitate şi ca act de generozitate al textului pentru un alt text), căci centrul său de greutate era poetul însuşi. Suciu nu cita din alţii, cita din sine. Fără a se dovedi, astfel, steril şi fără a se cădea în boala, frecventă printre poeţi, a autopastişei.
Artificiul mi-a plăcut, mai ales că el răspundea implicit unei întrebări complicate, de care criticii s-au ciocnit, dar pe care, din orgoliu, probabil, au trecut-o sub tăcere: în ce fel aparţine Eugen Suciu generaţiei optzeci ? Structural, par să-l despartă de aceasta mai multe decât îl apropie. Şi totuşi, poetul e, şi de fapt şi de drept, un optzecist veritabil. A publicat în 1979, cu puţin înaintea debutului în volum, în Amfiteatru, un lung poem, Discurs împotriva violenţei şi nepăsării (care va deveni, între coperte, Muguri alchimici). În acelaşi număr, îi regăsim la paginile de poezie pe Mircea Cărtărescu, Magdalena Ghica şi Matei Vişniec. Până astăzi, titlul primei sale cărţi, Bucuria anonimatului, a rămas în amintirea tinerilor de pe-atunci, ca un etalon al unui cotidian cenuşiu şi totuşi nu complet lipsit de farmec. Aşa, uşor nostalgic, invocă şi Ioan Groşan, în romanul Un om din est.
Revenind: în ce fel aparţine Eugen Suciu generaţiei optzeci ?
O soluţie ar fi să-l privim ca pe un optzecist atipic. Formula s-a încetăţenit, ajungând să nu mai servească autorilor înşişi (optzecişti, altminteri, cât se poate de „tipici”, dar evident, sensibili la flatări), ci nenumăraţilor veleitari care, „după război” au ţinut să obţină un certificat de valoare prin alipirea aproape frauduloasă la o generaţie de care ţineau numai prin vârstă.
Nefiind, acesta, cazul lui Suciu, trebuie să ne prevalăm de o altă cale. Pe care, eu unul, tot într-un tip de poză magisterială, hiperestetă, o întrevăd. Nu m-aş grăbi, însă, să repet demonstraţia din cronica trecută (vezi România literară nr. 17/ 2012), deşi argumente s-ar găsi. În primul rând, pe acela că poetul continuă să-şi edifice propria conştiinţă făcând apel la stadiile ei anterioare. Versurile de azi gravitează nu o dată în jurul unor personaje de ieri:
„la 60 de ani/ încă mai scot femeia din mânecă/ fiindcă acum ştiu ce e viaţa mea:/ 70 la sută apă/ şi 30 la sută/ nevoia de a sufla în urechea Ofeliei/ o vorbă de duh” (p. 13).
În urmă cu trei decenii şi jumătate, aceeaşi fiică a lui Polonius apărea într-o ipostază diferită (dar apărea, întrunul din poemele de început, În apărarea pâinii): „N-am tras-o pe Ofelia de păr/ şi nici nu i-am tăiat unghiile de la picioare/ cum spunea cineva”.
Nu mai zic de poemul Din nou despre Eustache, din volumul proaspăt apărut, care este (inclusiv) o trimitere la anteriorul Motanul: „Din cer/ lipsită de proprietar/ perfecţiunea tăcerii/ desenează traseele somonilor în cascade// în absenţa umbrei/ soarele apune/ ca o tuse seacă/ apune prin înec// încotro s-o apuci?// pe urmele motanului/ spre mici paradisuri pedante/ cu gust de dispariţie” (p. 51).
Dar nu în virtutea acestor reveniri culturale se articulează dimensiunea rafinată în noul volum al lui Eugen Suciu. E clar că poetul e, mai atent ca oricând la propria biografie, pe care-o raportează insistent la actul scrierii şi, ca să fiu limpede, la actul scrierii poemului. Totul e cumva bilanţier aici. Suciu vorbeşte despre moarte în fel şi chip, direct şi indirect (ce altceva e Ţeasta din titlu dacă nu o sinecdocă a acestei „ultime înfăţişări”). „Murim ca fraierii/ întrun vers de doi lei” (p. 64), scrie el într-unul din poemele finale ale cărţii.
Unii critici l-ar putea apropia, sub presiunea acestei observaţii tematice, de filiera zisă expresionistă a optzecismului. Sau ar putea glosa, biografic, asupra destinului acestei generaţii, îndeobşte percepută drept tânără, dar ajunsă, prin forţa lucrurilor, sexagenară. Nu pun la îndoială aceste consideraţii (din nefericire, reale). Dar cred că aici Suciu însuşi pune accentul nu pe dramatismul extincţiei, ci pe tragedia (din punctul lui de vedere) stilistică. În viziunea lui, un vers neinspirat e la fel de periculos ca moartea însăşi, de nu cumva şi mai periculos.
Estet autarhic, Eugen Suciu menţine (măcar declarativ) literatura într-o zonă privilegiată, în raport cu care toate celelalte (chiar şi viaţa) funcţionează ancilar. Îl ajută, în cultivarea acestei posturi revolute, şi tipul de poezie pe care îl practică: unul al efectelor pe spaţii mici, al întorsăturilor memorabile. Sunt, din acestea, destule în cuprinsul acestei cărţi: „rămâne o apă/ care se bea singură” (p. 27); „căpiţele atât de autonome/ atât de îngâmfate/ cu carneţelul lor de bal:/ pe lista lor/ n-am pătruns niciodată” (p. 35); „am început să semăn/ cu îngrijorările mamei:/ o ţintă lipsită de apărare” (p. 40); „atleţi ai bucuriilor simple/ cenuşii de lăcomie/ sângele de prin artere/ l-am rânduit cu lopata” (p. 61).
Am reprodus numai câteva, selectându- le aproape aleatoriu. Şi separat, şi împreună, ele probează o atitudine de o calofilie maniacală, urmărită în filiaţii şi amănunte. Aceeaşi manie (se subînţelege că nu e nimic peiorativ în termenul acesta) care caracterizează în fond întreaga generaţie optzeci. O regăsim la poeţi dintre cei mai diferiţi.
O problemă reală se ridică în chestiunea densităţii anumitor poeme din volum. Mai întinse decât ar cere-o formula aceasta bazată pe imagine şi flash, ele fie permit spaţii terne, inexpresive (doar pentru a realiza trecerile mai neted), fie se aglomerează, conducând la o dispersie greu de urmărit (în maniera unui Voronca, de pildă). În ce priveşte cazul din urmă, Suciu alege o variantă eficientă, dar cam mecanică (oricum, mecanică prin comparaţie cu naturaleţea restului): apelează la imprecaţie, pentru a sparge, în chip definitiv, întreaga ordine, dând astfel iluzia că senzaţia de destructurare nu e o eroare, ci o miză. De la „anafura mamii lor de bandiţi” (p. 16) la „alege-s-ar praful” (p. 23), aceste momente de furie orfică subîntind neconvingător sincopele Ţestei.
Personal, în materie de camuflaj, prefer salvările mai „reci”, mai „calculate”, pe care, de altfel, Eugen Suciu ştie să le utilizeze foarte bine. Punctul de vârf al acestor refugii tactice se întâlneşte în finalul poemului Noaptea florida tangoul:
„poţi astfel visa”, scrie el aici, „la arborele genealogic/ care anul acesta/ a dat încă trei versuri” (p. 17). Până aici e frumos. Doar frumos. Mai departe, triada se aliniază strălucit, căci fandarea e de tot neaşteptată: „versurile” promise sunt, în realitate, nişte mănunchiuri de versuri, enumerate scrupulos, fără nici o reţinere:
„1. despre faima necruţătoare/ care m-aşteaptă la uşă/ de câte ori intru şi ies dintr-o librărie// 2. despre cum acest vers/ nu are altă noapte/ decât aceea care vine/ dintr-o copilărie nemiloasă/ 3. «vă implor/ nu pronunţaţi un cuvânt sincer/ fiindcă sângele tatei/ pe care mama îl ţine în braţe/ ca pe o minge uriaşă/ începe să schelălăie îngrozitor» (pp. 17 - 18).
Dovada că Eugen Suciu scrie acum (mai) lung nu pentru că n-ar fi avut timp să scrie scurt, ci pentru că, pur şi simplu, acaparat de poezie (de starea poetică) refuză să mai facă vreo deosebire între imperativele celor două stilistici. E şi aceasta o formă de dereglare a simţurilor.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara