Dacă în ultimii ani criticii s-au tot întrecut în a decreta, la vremea bilanţurilor din decembrie sau ianuarie, câte un gen predominant, în cazul lui 2012 astfel de simplificări au devenit aproape imposibile. Ceea ce individualizează anul care tocmai a trecut e, dimpotrivă, efervescenţa tuturor genurilor. După ce a ţinut capul de afiş în ultima perioadă, romanul părea că intră într-un mic recul, cu doar câteva apariţii notabile în primele şase luni: Radu Mareş cu Deplasarea spre roşu (interesant, însă lipsit de anvergura lui Când ne vom întoarce) sau Nepotul lui Dracula, marota romanului de consum agitată/teoretizată de Alexandru Muşina, nici acum realizată practic până la capăt. Finalul anului a întregit însă lista apariţiilor notabile cu Cronicile genocidului a lui Radu Aldulescu, însă o piesă importantă la „epopeea mizerabilismului” postcomunist şi cu două reveniri fierbinţi, de la cei mai titraţi prozatori tineri din ultimul deceniu: Filip Florian cu Toate bufniţele şi Florina Ilis cu ambiţiosul Vieţile paralele. La poezie aş îndrăzni să vorbesc despre anul maturizării complete a douămiiştilor, care încep tot mai mult să se desprindă de limba comună a generaţiei: prin Frânghia înflorită , Poeme naive şi sentimentale sau Dispars, Radu Vancu, Dan Sociu, respectiv Vlad Moldovan au demonstrat că sunt poeţi autonomi, cu un imaginar menit să depăşească – deşi nu neapărat să eludeze – câteva dintre etichetele prea strâmte ataşate generaţiei: poezia tânără e compatibilă cu vizionarismul (Vancu) şi cu abstracţiunile (Moldovan), minimalismul nu e echivalent cu trivialitatea (Sociu).
N-aş vrea să fiu în pielea celor nevoiţi să ierarhizeze volumele de poezie de anul acesta, mai ales că lor li se mai adaugă Nimicitorul lui Aurel Pantea, expresionistul optzecist care a reuşit să nu se dilueze de la o carte la alta, sau Vântureasa de plastic a lui Marius Chivu, o confesiune poetică emoţionantă, unde livrescul face casă bună cu autenticismul.
Nici la critică/ eseu nu stăm rău, din moment ce anul care a trecut ne-a pus pe masă studii literare nu doar utile, ci şi extrem de plăcute – în urgenţa recanonizărilor şi relecturilor zgomotoase din ultimele decenii, ne-am cam pierdut gustul pentru interpretările gratuite – precum Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha a lui Mircea Mihăieş sau Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă a Mihaelei Ursa. De amintit, apoi, imediat, cărţi interesante de istorie literară, scrise de câţiva specialişti ai domeniului, de la Lumi din cuvinte al Sandei Cordoş (o bună panoramă a temelor identitare din ficţiunile actuale) sau Eminescu povestit fratelui meu al Ioanei Both (o relectură actualizată incitantă, deşi pe alocuri forţată), până la monografii dedicate lui Caragiale: Gelu Negrea, Caragiale. Marele paradox sau Mircea A. Diaconu, I. L. Caragiale. Fatalitatea ironică.
În fine, cea mai mare concurenţă se anunţă la debut, unde criticii tineri se vor duela cu poeţi precoce. Mihai Iovănel şi Claudiu Turcuş sunt autorii unor studii solide despre Mihail Sebastian (Evreul improbabil), respectiv Norman Manea (Estetica lui Norman Manea), deşi nici volumul Simonei Vasilache, Cinstite obraze, moftangii şi domni, mai sărac în problematizare, nu e cu totul de neglijat. Dintre poeţii debutanţi, cel mai valoros mi se pare Anatol Grosu, cu Epistola din Filipeni, urmat însă îndeaproape de Teodora Coman (Cârtiţa în mansardă), M. Niţescu (Gringo) sau Alex Văsieş (Lovitura de cap).
La proză, iar n-avem – cu excepţia cărţii lui un cristian, Morţii mă-tii – debuturi remarcabile.
Nu-i rămâne, aşadar, observatorului atent decât să consemneze (ca în vremuri de mult apuse) depăşirea, în materie de apariţii editoriale notabile, a tuturor normelor de productivitate estimate, în toate sectoarele literaturii actuale!
