Demonul de neon
(The Neon Demon, 2016) Demonul de neon (The Neon Demon,
2016); Regia: Nicolas Winding Refn;
Scenariul: Polly Stenham, Nicolas
Winding Refn, Mary Laws; Cu: Keanu
Reeves, Jena Malone, Elle Fanning,
Christina Hendricks, Abbey Lee;
Genul filmului: Horror, Thriller; Durata:
118 minute; Produs: Space Rocket
Nation; Distribuitorul international:
Broad Green Pictures; Distribuit în
România: Independenţa Film.
Drive (2011) urmat de Only
God Forgives (2013) reprezintă
momentul de cotitură în cariera lui
Nicolas Winding Refn de la filme
pasabile, cu mici momente de strălucire
şi numeroase alte momente de violenţă
într-un vertij al psihozelor la ceea ce
critica a numit „cinemaul contemplativ”
al lui Refn. Demonul de neon face
parte din această serie a unei
cinematografii hipnotice cu personaje
somnambulice, scufundate în mediul
de acvariu somnolent al unor medii
exclusiviste, etanşe şi alienante.
Frumuseţea este tema acestui film
centrat în jurul fabricii de frumuseţe
a top modellingului care ne propune
corpul feminin ca un obiect estetic
drenat de ultimele reziduuri de
afectivitate, un corp rece, aproape
spectral. Jesse (Elle Faning), o
adolescentă răzleţită într-un Los
Angeles descărnat, survolat alternativ
în zona unei periferii promiscue şi
periculoase cât şi în aceea a unui lux
orbitor, aproape abstract, pătrunde
în lumea modei la cel mai înalt nivel
cu naturaleţea graţiei pe care o emană
inocenţa. Această aură adaugă acel
plus care-o impune atenţiei
profesioniştilor, îi recomandă unicitatea
printre atâtea alte corpuri cu o frumuseţe
disponibilă descărcată prematur în
lumina blitzurilor în mediile chirurgical
aseptice ale studiourilor, expuse în
ecleraje artificiale, glaciale, care relevă
structuri cristaline ale corpurilor.
Dacă Refn survolează această lume
a unei concurenţe nemiloase, a unei
frumuseţi împachetate în giulgiul
spectral al luminii de neon nu o face
dintr-o perspectivă etică, ci dintr-o
perspectivă eminamente estetică.
Regizorul oferă un tulburător eseu
vizual despre frumuseţea formală
împinsă către o limită, într-o permanentă
tensiune între reificare şi dematerializare.
Un alt aspect pe care explorează Refn
este cel al unei teratologii a acestei
frumuseţi radiante şi iradiate, cruzimea
ei concrescută pe o exacerbare a
artificialului până la exangvinare. Un
fotograf amator o fotografiază pe
Jesse într-un pictorial şarjat şi stângaci
în care apare drapată în dantela unei
hemoragii după secţionarea trucată
a jugularei. Sângele a devenit un
accesoriu decorativ, mai mult el va
servi ritual băii de frumuseţe a celor
trei colege: Ruby (Jena Malone) care
se ocupă cu machiajul deopotrivă
al modelelor şi al cadavrelor la morgă,
Sarah (Abbey Lee) şi Gigi (Bella
Heathcote), top-modele. Întinsă pe
spate în dreptul unei ferestre prin
care se aşterne pe corpul său lumina
frigidă a lunii, Ruby eliberează mareea
de purpură a hemoragiei lunare.
Sângele, viscerele parte din recuzita
gore pe care o utilizează Refn constituie
în acelaşi timp singurul indiciu de
conţinut al acestor corpuri vitrificate
sub lumina difuză şi artificială a
neoanelor. Unul dintre fabricanţii de
frumuseţe, dintre designerii corporalităţii
feminine caracterizează ideal această
frumuseţe vidată la temperaturi foarte
scăzute care o apropie de perfecţiune
şi pe care o încarnează Jess: „un
diamant într-o mare de sticlă.”
Superlativul este regimul în care
funcţionează această industrie de
frumuseţe unde „Frumuseţea nu-i
totul. Este singurul lucru.” Mişcările
manechinelor controlate în cel mai
mic detaliu, devenite poate chiar
reflex, au ceva din propulsia
sacadat-întârziat-amnezică a unui
automat, un nefiresc, fascinant şi
neliniştitor balet. Sarah caracterizează
momentul de graţie, forma de sublim
pe care o conferă strălucirea frumuseţii
pure. Dialogurile lui Refn distribuite
parcimonios au ceva de tristeţe atroce,
iată unul dintre ele între Sarah şi
Jesse: „Sarah: Sunt o stafie. Cum te
simţi?” „Jesse: Adică?” „Sarah: Să
intri într-o cameră şi exact în mijlocul
iernii, tu să fii soarele.” Toate aceste
spectroscopii relevă dimensiunea
spectrală a acestei frumuseţi îngheţate,
expusă în culori saturate. Strălucirea
lui Jesse vine totuşi din interior, dintr-o
fragilitate adolescentină, dintr-o
timiditate expusă într-o lumină crudă,
invazivă. Refn atinge aici o temă
provocatoare, în această lume de
„stafii”, corpul atestă paradoxal absenţa
sufletului, strălucirea nu poate fi decât
aceea a unui cristal, o strălucire
amplificată prismatic, intensă, dar cu
intensitatea rece a unei stele moarte.
Ce stă în miezul acestei frumuseţi?
Designerul evacuează din frumuseţe
orice afect, ceea ce corespunde esteticii
publicitare, la confiniile cu macabrul
şi maladivul, fapt subliniat de regizor
într-un episod necrofil. Cu toate
acestea, ceea ce asigură plusul de
strălucire al lui Jesse vine din vibraţia
inocenţei sale, a unei afectivităţi care
se răceşte treptat pentru a se stinge
sub semnul unei transformări totale,
aproape alchimice într-o revărsare
de lumină rece, pulsatilă, a unui
spectacol în care chipul ei se reflectă
narcisic în oglinzi tulburate de reflexe
adânci. Ceea ce străluceşte nou în
Jesse nu mai este timiditatea, frumuseţea
unei inocenţe, ci vanitatea. De fapt,
acesta este spectacolul magic al lui
Refn, pe care îl defineşte en passant
Sarah, momentul de strălucire maximă,
solar, al unei frumuseţi care nu se
are decât pe sine, un moment de
satori. Filmul lui Refn este unul
aproape silenţios, de o lentoare
calculată, cu o răceală sofisticată, cu
o ştiinţă a contrastului şi cu o forţă
a vizualului hipnotic care-l apropie
de David Lynch şi Gaspar Noé.
Spre final, filmul intră într-o zonă
psihedelic-fantastă, dar într-o încercare
de a depăşi convenţiile gore prin
metaforă. Canibalizarea frumuseţii
face digestia ei insuportabilă sau
dimpotrivă asigură strălucirea în
spectacolul unei ingestii fără rest
prin mizascena metonimică a înghiţirii
globului ocular, fapt care confirmă
forţa privirii şi fascinaţia care decurge
de aici.
