Sînt patrioată. Şi nu glumesc cînd spun asta. N-am plecat, am rămas în ţărişoară pentru că o iubesc, îmi iubesc părinţii, prietenii şi cîteva locuri din cîteva cimitire, unde se odihnesc oameni pe care i-am preţuit. Ca orice român, mai mult sau mai puţin responsabil, mai mult sau mai puţin conştient, m-am bucurat (nu foarte dezmăţat) de pătrunderea în NATO şi m-am pregătit pentru venirea lui Bush. Sîmbătă 23 noiembrie aveam o groază de lucruri de întocmit pînă la ora 16, şi mai înainte, cînd se transmitea sosirea şi întreg parcursul preşedintelui american pînă în Piaţa Revoluţiei. Invitasem la masă doi prieteni, trebuia să fac ceva de mîncare, să hrănesc şi să culc copilul, să desfac geamantanul din ultima deplasare, să fac puţină ordine prin casă. Cumpărăturile tronau în bucătărie, eu încălzeam mîncarea pentru băiat cînd ciripitul de păsărele ca în crîng - aşa sună soneria mea romantică - m-a vestit că cineva se află la poartă. Cine să fie, oare, la ora prînzului? N-aşteptam pe nimeni şi orice întrerupere era în defavoarea mea şi a luptei contracronometru. Ca în Sicilia, eu am ieşit în pragul casei într-o ţinută aberantă şi cel puţin dezordonată, cu copilul agăţat de fuste, iar capul familiei s-a îndreptat solemn şi iritat spre poartă. A învîrtit cheia în broască şi am văzut ţîşnind un cap durduliu pe după poarta roşie şi, imediat, o mînă cu o valiză imensă. "Am venit!" Mi s-a făcut rău. "Cine o fi asta?" m-am întrebat înainte să leşin. De ce a venit şi eu nu ştiam că o să vină, de ce e gata să se mute la noi, ce nenorocire s-a mai abătut asupra capului meu? Doamne-Dumnezeule, ţine-mă tare! Nu sînt republicană, dar simţeam cum îmi clocoteşte sîngele în obraji. Bărbatu-meu se-ntoarce şi îi zăresc ochii vinovaţi. Persoana se vîră zglobiu în curtea mea, înaintează sigur, înclinată într-o parte de greutatea valizei. Ce-o fi înăuntru? Şifoniere întregi, vreun trup ucis şi hăcuit? "Am venit, aşa cum am discutat cu soţul dumneavoastră, pentru demonstraţie." "Mă tem că aţi greşit adresa. Noi aici sîntem pe Dealul Filaretului, iar demonstraţia se găseşte în Piaţa Revoluţiei. Mai aveţi timp să ajungeţi şi să ocupaţi un loc", am răspuns eu sec, apăsat şi dur ca o scorpie veritabilă. Persoana se întoarce uşor derutată căutînd o explicaţie şi un sprijin la capul familiei. Înţeleg în cele din urmă că doamna lucrează la o firmă capitalistă, că în geamantan se afla un produs 100% american (ce bizar! ce coincidenţă! ar rosti în locul meu unul dintre personajele lui Ionescu) şi că a programat pentru această zi şi această oră un show din care să remarcăm calităţile formidabile şi unice ale maşinăriei de făcut curăţenie în casă, pentru ca, "finalmente", să cădem pe spate de extaz cu cele două mii de dolari pregătite în mîna dreaptă pentru achiziţionarea Robotului K. După ce ne-am tîrguit că n-am timp să văd nici-o demonstraţie pentru că micuţul n-a mîncat, pentru că am invitaţi şi n-am pregătit încă nimic, pentru că aştept de ani de zile momentul istoric din Piaţa Revoluţiei, iar despre banii amintiţi nici nu poate fi vorba în această viaţă pămînteană, după ce i-au curs cîteva lacrimi pentru că a cărat "monstrul" pînă aici, mi s-a făcut milă şi am primit-o în sufragerie. Un gînd parşiv mi-a încolţit în cap. Speram să bifez măcar una din acţiunile pe care le aveam de făcut, mai exact, curăţenia. M-am aşezat cu copilul pe canapea, soţul supărat refuzînd să asiste la demonstraţia tocmită de el şi izolîndu-se, în consecinţă, în bucătărie. Capacul geamantanului enorm s-a dat la o parte şi au început să iasă de acolo tot felul de minunăţii, scule, obiecte mirobolante pe care doamna le mînuia ca un prestidigitator. Lucra, însă, pe o zonă restrînsă. După ce m-a lăudat pentru anumite spaţii fără praf, mi-a atras atenţia că în canapea sînt mii de acarieni (ceva periculos pentru sănătate), mult praf şi că numai Robotul K poate face curăţenie impecabilă. Un fel de "50 de magazine într-unul singur" care m-ar putea scăpa pe vecie de praf şi de mizerie. După o oră, totul s-a sfîrşit. Abia a apucat doamna să împacheteze şi să plece cu gustul amar că n-avem, totuşi, bani, copilul să-şi revină din spectacolul desfăşurat cu magie, că musafirii au şi sosit. Pe o canapea doar pe sfert curăţată, ne-am aşezat să privim la televizor, cu nişte floricele în faţă, cu copilul flămînd în braţe şi cumpărăturile împrăştiate pe jos, în bucătărie. Tensiunea istoriei a estompat nimicurile din capul meu. Atmosfera din casă părea occidentală, non-convenţională, eliberată de formalisme. Ca şi discursul Preşedintelui Iliescu. Acum vreo doisprezece ani strigam, într-o altă demonstraţie, împreună cu alte mii de manifestanţi: "Cine-a stat cinci ani la ruşi/ Nu poate gîndi ca Bush!" Seniorul. Iată că istoria mi-a jucat încă o festă. De data asta, nu una rea. Personajele au evoluat, ca şi relaţiile, ca şi realitatea, ca şi toleranţa, ca şi tipul de discurs. Copilul meu, viitorul patriei, îndopat cu floricele în loc de altceva, s-a bucurat şi el, foarte tare, aşa cum se cuvenea, de faţă cu musafirii şi a înţeles esenţa nebuniei pe care o trăia de cîteva ore: domnul Bush, preşedintele Americii, a sosit de peste mări şi ţări şi cum nu putea veni cu mîna goală la noi în casă, a trimis-o înainte pe doamna cea grasă cu cadoul, Robotul K.
