In comentariile critice şi în discuţiile cu substrat literar numele Nichita Danilov atrage, aproape de la sine, apelativul "poetul". Este, probabil, la mijloc şi un soi de contaminare de destin, prenumele Nichita părând a fi în literatura română unul predestinat poeziei. Cert este că gloria acestui autor în spaţiul literaturii române este asigurată, în primul rând, de volumele de versuri care îi poartă semnătura, aproape toate onorate cu premii literare dintre cele mai importante.
Din capul locului trebuie spus că volumele de proză ale lui Nichita Danilov nu sunt cu nimic mai prejos decât cele de poezie. Nici numeric, nici calitativ. După un prim volum de povestiri postmoderne (în a cărui textură clin d'oeil-urile spre clasicii ruşi -mai cu seamă Gogol şi Cehov - dar şi spre un fantastic de tip Borges, fac toţi banii), Nevasta lui Hans, autorul măreşte miza prin romanele din ciclul Tălpi. Şotronul, Maşa şi extraterestrul şi, cel mai recent dintre ele, Locomotiva Noimann, sunt scrieri bizare, la limita iraţionalului, în care metafizicul se topeşte în suprarealism, realitatea, obsesia şi visul se amestecă fără încetare, contururile se întrepătrund, iar cotidianul explodează în imagini care se remodelează continuu după regula caleidoscopului. Pe lângă fantezia debordantă, spiritul postmodern, intertextualitatea, aluziile culturale sunt şi aici dominante. Lecturile biblice, trimiterile mai mult sau mai puţin transparente la autori precum Bulgakov, Joyce, Borges, Dali, dar şi, în notă delicat-ironică, la un ceremonial clasic al povestirii, caracterizează aceste romane-şaradă în care nu poţi fi niciodată sigur că ai înţeles exact tot ce a vrut să transmită prozatorul. Romanele lui Nichita Danilov îl pun pe cititor în ipostaza vizitatorului inocent, picat într-o galerie de artă abstractă. Admiră formele, este fascinat de combinaţiile de culori, intuieşte o parte dintre mesajele încifrate, dar niciodată nu este pe deplin convins că a decriptat aşa cum trebuie toate simbolurile sau că a sesizat integral eventualele intenţii parodice ale autorului.
Romanul Locomotiva Noimann este transcrierea unui delir continuu. O combinaţie de vis-beţie-nebunie-agonie (la un moment dat fiecare dintre aceste posibile explicaţii ale alunecării personajului în lumi paralele devine plauzibilă, fiind repede infirmată de autor, cu un zâmbet sardonic pe chip), scurtcircuitată de clipe de luciditate, în care logica pare să se reinstaureze, fără însă ca până la ultima filă a cărţii ea să îşi reintre pe deplin în drepturi. Rând pe rând cititorul este convins că monologul mai mult decât fantezist al lui Noimann este o călătorie prin mintea tulburată a unui bolnav mintal internat într-un sanatoriu, descrierea unui vis, aiureala unui creier înecat în alcool sau delirul unui mutilat aflat pe patul de spital, victimă a unui accident de tren, în urma căruia şi-a pierdut un picior. Planurile se interferează fără încetare, totul este relativ, nimic nu este ceea ce pare în primă instanţă. Efortul personajului de a repune lucrurile într-o ordine raţională nu face decât să sporească senzaţia de relativitate maximă. Nici măcar reperele sigure, înscrise în calendar, nu mai prezintă garanţia stabilităţii: "Ziua începea prost. Şi nu era marţi, ci miercuri. Sau poate că totuşi era încă marţi. Ziua nu se sfârşise, ci abia începea. Sau dacă se sfârşise, începutul ei era la fel de năclăit ca şi începutul zilei precedente. Acelaşi miros stătut stăruia în aer" (p. 16).
În febra delirului se amestecă imagini fantastice, amintirea unor frânturi de conversaţie, meditaţii de tot felul, mici revelaţii intelectuale, chipuri transfigurate ale unor oameni cunoscuţi în trecut sau aflaţi în imediata vecinătate a celui în cauză. Conexiunile şi analogiile care se petrec într-o minte rătăcită sunt dintre cele mai bizare şi surprinzătoare. Astfel, o meserie cât se poate de terestră precum cea de stomatolog, practicată de Noimann dobândeşte inedite valenţe metaforice. Pornind de la locurile comune ale propagandei în favoarea igienei bucale, dentistul, aflat într-un fel de transă, ajunge cu mintea acolo unde nici nu gândeşti: "Igiena cavităţii bucale necesită, într-adevăr, multă atenţie. Pe lângă resturile alimentare, pe dinţi, odată cu saliva, se depun şi alte resturi: idei şi sentimente mai mult sau mai puţin digerate. Aceste resturi se depun, în straturi invizibile, pe smalţ şi chiar pe gingii. La un moment dat, cuvintele încep să pută. Chiar şi cele frumos mirositoare. Dacă resturile alimentare pot fi îndepărtate prin periaj, celelalte resturi persistă un timp mai îndelungat. Dinţii fosforescenţi ar face vizibile astfel de gunoaie" (p. 130). Mintea înfierbântată a stomatologului a găsit şi un cuvânt pentru a defini aceste deşeuri ale spiritului: "tartorul". Spre deosebire de banalul tartru, specific meseriei sale, care se curăţă cu instrumentele aflate în dotarea unui cabinet stomatologic, tartorul ("substanţă reziduală malefică, provenită din arderea incompletă a ideilor şi sentimentelor") necesită un tratament special. Acesta este - revelaţia lui Noimann - "jurământul tăcerii", practicat în antichitate de adepţii lui Pitagora.
Imaginarul lui Noimann este unul fundamental tulburat. Realitatea din jurul său pare atinsă de procesul de fluidizare din pânzele lui Salvador Dali. Totul dă senzaţia de scurgere, de inconsistenţă materială, de pierdere definitivă a tuturor reperelor solide. Viziunea surparealistă se confundă cu realitatea însăşi, sentimentul de înstrăinare este total, angoasa pune stăpânire pe mintea personajului. În propriul imaginar, stomatologul se autoproiectează în mijlocul unui coşmar: "În costum alb şi cu ochelarii fumurii, Noimann înaintează pe stradă. (...) Umbra sa lunecă pe lângă case clădite din cărămizi lichide. Pereţii se ondulează. Acoperişurile lunecă într-o parte. Trotuarele pleoscăie ca apa. În universul lui interior nu există nimic solid. Masa, patul, scaunele se leagănă pe valuri" (p. 237).
Întregul roman al lui Nichita Danilov este alcătuit din masa vâscoasă a delirului protagonistului. La prima vedere, s-ar putea face o analogie între modul în care este construit romanul Locomotiva Noimann şi cărţile de proză ale Norei Iuga. Dicteul automat, care ţine de logica imprevizibilă a gândului, mai mult decât de logica liniară a povestirii tradiţionale, pare principalul element comun al celor două cărţi. Diferenţele sunt însă notabile şi ele ţin de structura elementelor care intră în componenţa celor două "confesiuni". Dacă la Nora Iuga se poate vorbi de un realism al sinelui, de percepţia imprevizibilă a unei realităţi, totuşi, palpabile, la Nichita Danilov delirul este total. Imaginaţia zboară liber, precum baloanele umplute cu heliu, nici un element al realităţii concrete nu pare în măsură să o readucă pe pământ. Chipul raţionalului se întrezăreşte rar în cele aproape 300 de pagini de aiurare, cititorul însuşi simte, la un moment dat, oboseala apăsată a unui om aflat în plin somnambulism.
Nimic nu pare să se închege epic într-un roman precum Locomotiva Noimann, de Nichita Danilov. Capitolele se scurg, unul după altul, fără ca elementul menit să lumineze semnificaţia cărţii să apară. Nici măcar după lectura ultimei file povestea nu capătă un sens indubitabil. În faţa unui astfel de roman reacţiile previzibile nu pot fi decât două: fie cititorul abandonează lectura după primele capitole, convins fiind că aceasta bate pasul pe loc, nu duce spre un deznodământ mai mult sau mai puţin previzibil, fie continuă să citească, bucurându-se de fantezia irezistibilă a autorului, de rafinamentul său stilistic, de risipa de inteligenţă şi cultură din textura cărţii. Pentru că farmecul unei ficţiuni precum Locomotiva Noimann trebuie căutat mai degrabă în desăvârşirea frazelor şi în prospeţimea fiecărei imagini, mai mult decât în eventualul înţeles final al ansamblului. Este o carte care presupune o grilă de lectură mai apropiată de poezie decât de proză. Locomotiva Noimann este un roman care trebuie savurat, frază cu frază, fără tentaţia, inutilă, de a-i găsi un sens unificator.
Aflată mereu cu un pas în urma poeziei, proza fantezistă şi abulică a lui Nichita Danilov, ieşită din tiparele optzecismului, merită, cu siguranţă, mai multă atenţie din partea criticii literare.