Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Delaţiunea ca act spiritual de Sorin Lavric

Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2013, 218 pag.

Detaliul după care recunosc un act spiritual e că sensul nu i se epuizează în scopul pentru care îl săvîrşesc. E totuna cu a spune că am spirit acolo unde un act nu se încheie odată cu atingerea rezultatului.

Cînd mănînc ca să scap de foame, gestul ţine de fiziologia pură, fără vreo pretenţie de ecou în duh. Cînd beau ca să-mi astîmpăr setea, sunt în plină candoare a animalităţii seci. Cînd muncesc ca să cîştig bani, mă aflu în plin aplomb mercantil, fără urmă de nuanţă subtilă. Dar cînd mîncatul şi băutul devin condiţia preliminară a unei seri în cadrul căreia mă bucur de farmecul unei prezenţe feminine, gesturile îşi prelungesc sensul dincolo de săvîrşirea lor.
La fel cu turnătoria: dacă fac denunţuri cu scopul de a lua bani, gestul în sine n-are nimic spiritual. E tresărirea automată a unei pofte pecuniare. Dacă dau note informative pentru a mă răzbuna, gestul e de vindicaţie crasă, simplă dorinţă de plăti poliţe într-o manieră meschină. Dar cînd am o cauză în numele căreia denunţ, pîra dobîndeşte o dîră de semnificaţie. Mai mult, cînd nici eu însumi nu ştiu motivul pentru care sunt delator şi cînd conştiinţa răului pe care l-am făcut îmi lipseşte, atunci aceeaşi pîră capătă nimbul unei probleme. Malefică sub unghi moral şi misterioasă sub unghi metafizic, delaţiunea capătă în acest caz o tentă spirituală, se rafinează şi devine o temă speculativă. Răul se subţiază şi prinde virtuţi subtile, întrucît sensul îi persistă dincolo de săvîrşirea lui. Pus în faţa unui asemenea rău, reacţia firească e să-i înţelegi patologia.
Aceasta e logica pe care stă volumul lui Gabriel Liiceanu. La mijloc e dorinţa autorului de a înţelege metamorfoza prin care trece un om care acceptă să fie sicofantul Securităţii. De acea subtilul cărţii ar fi putut fi: patogenia delaţiunii ca act spiritual. Ce izbeşte la Dragul meu turnător e tonul cald, de spovedanie epistolară, fără accente justiţiare şi fără imbolduri de incriminare a posteriori. În loc de acuze ivite din indignare, cititorul dă peste o politeţe cu tentă protocolară. De aceea Octavian Cheţan, redactorul-ş ef al „Revistei de filozofie” în anii ´70, sursa „Cristian”, cum apare în dosarul lui Gabriel Liiceanu, are parte de un tratament cordial, la atitudinea clementă a autorului contribuind şi răsucirile imprevizibile ale biografiei.
Ironia sorţii a vrut ca informatorul care îl turnase pe Gabriel Liiceanu mai bine de trei decenii să ajungă redactorul-şef al Editurii Politice, instituţie care, după 1989, avea să devină Editura Humanitas, al cărei director va fi tocmai omul pe care Cheţan îl încondeiase 30 de ani în note informative. Sicofantul şi victima se întîlneau din nou, dar acum de pe alte poziţii şi cu alte premise de conştiinţă. Dar, spre deosebire de Gabriel Liiceanu, care avea să afle abia în 2006 ce rol avusese Cheţan în biografia sa, Octavian Cheţan a ştiut din primele zile ale Humanitasului cine era noul director. A ştiut, a tăcut şi a îndurat supliciul doi ani, cît a mai lucrat la editură. „Fostul «obiectiv» care eram, pentru care omul livrase Securităţii în anii ´70, în zeci şi zeci de note informative, probele irefutabile ale vinovăţiei mele ideologice, devenise directorul lui, cu care, culmea!, mai şi trebuie să meargă zilnic, în maşină, la serviciu. Stătea înghesuit acolo, pe bancheta din spate, alături de mine, respirîndu-mi mirosul şi prefirîndu-şi amintirile propriilor turnătorii.“ (p. 17)
După citirea dosarului în 2006, Gabriel Liiceanu îl invită pe Octavian Cheţan la Humanitas, în vederea unei lămuriri finale. Pus în faţa adevărului, Cheţan n-are nici o clipă de derută. „Omul era remarcabil. Nu i-a tresărit nici un muşchi. Pe faţa lui nu se vedea nimic, abso- lut ni-mic.“ (p. 30) Uimirea provocată de seninătatea informatorului, a cărui conştiinţă părea atinsă de anestezie morală, îi inspiră lui Gabriel Liiceanu hotărîrea de a scrie cartea Dragul meu turnător, al cărei laitmotiv este: cum se poate ca răul spiritual să dea naştere unui om al cărui simţ moral a fost şters pînă la inexistenţă?
La prima vedere, volumul e alcătuit dintr-un şir de scrisori, numai că scrisorile ies din tiparul epistolar şi trec în zona eseului istorico-filosofic, după regula că nu poţi înţelege un caz individual fără să-l aşezi în contextul din care s-a ivit. Cazul Cheţan trebuia aşezat în matca patologiei epocii. De aceea, firul epic al volumului se mişcă pe trei paliere: 1) documentar, deoarece autorul răsfoieşte dosarul de Securitate şi constată discrepanţa dintre alura inert-agramată a limbajului cu care e descrisă o întîmplare şi gustul viu al amintirilor pe care le-a păstrat în privinţa aceleiaşi întîmplări; 2) palierul memorialistic, întrucît notele îi prilejuiesc lui Gabriel Liiceanu întoarceri în trecut, cu retrăirea episoadelor biografice: adolescenţa în Cotroceni, atmosfera sumbră a Facultăţii de Filosofie în anii marxismului, bursa de şase luni la Aachen şi apoi bursa Humboldt, maturitatea trăită în apartamentul din Intrarea Lucaci, unde Securitatea instalase microfoane, perioada Păltinişului lui Noica, a cărui cameră nr. 13 din vila 23 beneficia de aceeaşi tehnică operativă de ascultare, înscenarea plagiatului după Noica sau peripeţiile publicării Scrisorii despre umanism; 3) palierul filosofic, autorul rămînînd fidel impulsului speculativ: orice situaţie concretă este ridicată la rang de problemă, cu saltul de la cazul individual al turnătoriei lui Cheţan la situaţia generică a delaţiunii în sine.
Pe măsură ce firul amintirilor înaintează, accentul se mută de pe persoana informatorilor pe cea a prietenilor cărora notele informative le surprind prezenţa (Imre Toth, Walter Biemel sau Henri Wald), pentru ca treptat să constaţi că adevăratul protagonist al cărţii nu e nici sicofantul Cheţan şi nici „obiectivul Lungeanu“ (numele de cod al lui Gabriel Liiceanu), ci adevăratul protagonist e Noica, maestrul care l-a învăţat „inegalitatea în gîndire“ (p. 257), într-o epocă în care nivelarea minţilor era deviză naţională. În Dragul meu turnător, Noica e Hintermann-ul, omul din fundalul conştiinţei, exaporitul care apare în clipele de confuzie spre a-i da autorului busola interioară. Noica e antidotul care îl apără pe Liiceanu de molipsirea marxistă în anii cînd lucra la Institutul de Istoria Artei sau la Institutul de Filosofie, e remediul idealist care îl scapă de reflexele ancilare ale colegilor. Din acest motiv, morala cărţii, sub unghi istoric, e că, prin Liiceanu, Noica şi-a luat revanşa în faţa marxismului.
Cele mai reuşite pagini conţin fie secvenţe literare (portretul lui Rubeli – p. 77, al lui Imre Toth – p. 178, al lui Pantazi – p. 268), fie mici piese speculative („duşmanul“ în optica securiştilor – p. 98 şi urm., „conştiinţa“ ca putinţă de a te perpeli – p. 311 şi urm.). Stilul apăsat literar nu-ţi dă defel senzaţia că volumul e scris în marginea unui dosar arid de urmărire informativă. Dar, dacă lăsăm deoparte palierul memorialist, Dragul meu turnător e un eseu despre geneza delaţiunii ca act spiritual. Numai aşa putem înţelege două din cele mai stranii capitole („«Noaptea a fost linişte». Povestea locotenentului major C. A.“ şi „Apărarea maiorului Ion Pătrulescu“), unde Gabriel Liiceanu, intrînd în psihologia a doi ofiţeri de Securitate, scrie la persoana întîi. Cele două depoziţii, deşi inspirate din surse biografice verificate, sunt bucăţi de ficţiune, fiindcă aparţin victimei, nu ofiţerilor. Numai că Dragul meu turnător nu e un volum de ficţiune literară. Şi atunci cele două mărturii trebuie interpretate ca ilustrări concrete a patogeniei morale: avem două mostre de cum poate conştiinţa unui supraveghetor, în ciuda mutilării de care suferă, să nu-şi resimtă propria desfigurare.
A doua morală a cărţii, de data aceasta sub unghi psihologic, e că viaţa, deşi nu poate fi repetată, poate fi în schimb recapitulată, prin prefirarea unor nuanţe sufleteşti. Dosarul de Securitate i-a dat autorului ocazia de a recapitula în nuanţe, ceea ce, în plan biografic, nu mai poate fi repetat. Şi cum acolo unde am o nuanţă am implicit un spirit care întrerupe nemijlocirea vieţii, Dragul meu turnător e rememorarea în spirit a unei biografii culturale, un „nostos“ (întoarcere) cu rol evocator.
Pînă în 1989, notele informative ale lui Cheţan umpluseră un dosar suficient de consistent ca să declanşeze procesul unui nou „lot Noica“. Istoria a vrut altfel, scutindu-i pe păltinişeni de ispăşiri penale. Azi a rămas saga lor, pe care o citeşti cu conştiinţa că asişti la un act spiritual, a cărui esenţă nu are nimic de pierdut din împrejurarea nefastă că protagoniştilor li se întocmisese un dosar de Securitate.
Un volum purtînd Griff -ul lui Gabriel Liiceanu: fluenţă literară, aplomb stilistic şi poftă speculativă.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara