Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Defaimarea jurnalului de Ion Simuţ


S-au umplut librăriile, bibliotecile particulare, revistele şi cronicile literare de jurnale şi memorii. Timp de un deceniu după 1989, era nevoie de o astfel de deversare a subiectivităţilor cenzurate. Ar fi fost imposibil să fie stăvilite. Literatura non-fictivă a creat o alternativă la ficţiune, o alternativă în care ne-am complăcut prea multă vreme fără un suficient spirit critic. Tot ce a venit pe făgaşul acestei oferte de jurnale şi memorii a fost considerat invariabil bun, dacă nu chiar excepţional. Nu era potrivit (nu era momentul!) ca spiritul critic să se exerseze în selecţie. Ba, mai mult, fără să-şi dea seama, era pus în faţa unui blocaj al judecăţii: memoriile şi jurnalele nu sunt compatibile cu un criteriu estetic, deci pot fi primite pe bandă într-o devălmăşie a receptării euforice. Nu prea repede, cam prin 2000, s-a ajuns la saţietate (tot ce-i prea mult strică!), la auto-iluzionare în legătură cu valoarea unora dintre aceste documente inedite şi chiar la o stare de insalubritate

a detritusurilor memoriei. Curiozitatea (politică, istorică, literară) a obosit sub povara dezvăluirilor de culise, a micilor şi înveninatelor adevăruri personale, a demitizărilor, a aglomerărilor de mărunţişuri şi a (uneori) iluzoriilor răsturnări de perspectivă. Fenomenul risca să devină nociv prin absolutizare, prin succesul înşelător (câte jurnale sau memorii editate în anii´90 ar mai fi primite astăzi la fel?) şi prin complacerea în regimul minor al celei mai slabe estetici (până la non-literar). Jurnalele şi memoriile nu fac, totuşi, o literatură durabilă, nici exportabilă (ceea ce e un semnal major al lipsei de orizont), dar creează o alternativă temporară a discursului literar, până când ficţiunea se regenerează, iar scriitorul şi publicul redobândesc încrederea într-o literatură ce-şi depăşeşte prejudecata documentului şi a imediatei realităţi, capabilă să evolueze spre un imaginar constructiv şi speculativ.

Jurnalele şi memoriile părăsesc acum prim-planul, pe care îl ocupaseră conjunctural abuziv, şi se îndreaptă spre al doilea şi al treilea raft, locul ce li se cuvine. Nu dispar din raza noastră de atenţie, dar îşi estompează prezenţa. Pentru a tempera exagerările prin care am trecut (şi care mai persistă în unele aprecieri defazate), face bine apelul la acele opinii care relativizează importanţa non-ficţiunii. Tocmai de aceea aduc în atenţie o antologie mai veche de mărturisiri ale lui G. Călinescu, realizată de Eugen Simion sub titlul Fals jurnal. În 1999, când a apărut, nu avea cum să fie luată în seamă, pentru că ne aflam încă în zona de graţie a confesiunilor pe care le detestă, din principiu, G. Călinescu. E un paradox neglijabil constatarea că din însemnările lui G. Călinescu împotriva discursului diaristic se naşte un fel de jurnal, căci el e confecţionat de editor (cu cele mai bune intenţii, desigur), nu de autor. Până la urmă, am putea spune speculând situaţia că, vor-nu vor, şi scepticii diaristicii se confesează, nu-i aşa? Dar nu e cea mai corectă deducţie.

Ni l-am amintit pe G. Călinescu prea rar în ultima vreme şi nu întotdeauna în contexte favorabile. E cazul să-l invocăm acum în această dispută dintre ficţiune şi nonficţiune, dintre construcţia estetică şi confesiunea liberă, acum când balanţa înclină clar în favoarea celor dintâi (ficţiune şi construcţie narativă). Opţiunea criticului e pentru confesiunea sublimată în operă, nu pentru confesiunea terapeutică brută: "Întreaga operă a unui scriitor autentic e un jurnal, din care nu e cu putinţă să rupi nici o filă fără să întrerupi cronologia sufletului" (p. 85-86). Opera este deci o confesiune indirectă, mai interesantă decât orice mărturisire diaristică sortită derizoriului şi perisabilităţii.

Detaşez două dintre cele mai tari negaţii călinesciene ale jurnalului: "Jurnalul e o prostie" - notează criticul în 15 ianuarie 1937 (p. 107), şi "Jurnalul este principial nesincer" - trage altă concluzie la 23 februarie 1937 (p. 128), după ce face experimentul unui şir de însemnări capabile să dea "graficul existenţei", ca replică la acele pagini personale unde "exprimăm idei, senzaţii izolate, nu viaţă". Contează, desigur, o argumentaţie mai strânsă, explicită, dar G. Călinescu preferă să repete la intervale imprevizibile această repulsie faţă de exprimarea unei subiectivităţi nesemnificative, înglodată în senzaţii pasagere şi afecţiuni obscure. Jurnalul de călătorie al lui Stendhal arată - după părerea criticului - "că marele creator a fost întotdeauna un memorialist mediocru", pierdut într-o "perfectă ariditate şi insensibilitate faţă de lucruri" (p. 45, taxat aspru ca "simplu notes prozaic" încă o dată, la p. 257). Logica inutilităţii unei astfel de experienţe a scrisului non-fictiv merge mai departe: "Înseamnă zilnic pe hârtie cine nu poate transforma experienţa în ficţiune artistică. Dacă jurnalul e un caiet cu note, el devine inutil după ce notele au fost folosite; dacă este o culegere de observaţiuni inutilizabile, asta dovedeşte sterilitatea" (p. 45). Demonstraţia e ca şi făcută. După Stendhal, Edmond de Goncourt compromite un alt model al genului, fiind preocupat excesiv de succesul propriu, într-un ton emfatic (p. 257). Lui G. Călinescu nu-i place nici "tipul jurnalului care umflă activitatea vitală şi gesticulaţia zilnică, insinuând o deplasare de pe plan fizic pe plan metafizic" (p. 256). În toate cazurile triumfă în cele din urmă un convenţionalism steril, neproductiv în planul semnificaţiilor, triumfă minciuna de a declara că diaristul scrie doar pentru sine când se vede bine că scrie pentru un public scontat. Orice încercare de autoanaliză arată că "evenimentele intime importante sunt indescriptibile şi că cei care ţin jurnale pun pe hârtie fapte exterioare fără însemnătate" (p. 255). Într-o însemnare din 1946, G. Călinescu se arată sceptic şi faţă de dezvăluirile corespondenţei: "Râd şi de valoarea ce se pune pe corespondenţă. În ea pot fi falsificaţii, scăpând oricărui control viitor posibil, cu o aparenţă de verosimilitate perfectă" (p. 270). Împrejurările mărturisirilor călinesciene probează, totuşi, faptul că scriitorul nu vorbeşte cu adevărat despre sine decât în scrisorile către Al. Rosetti (din care Eugen Simion extrage lungi fragmente, cu deplină îndreptăţire). Al. Rosetti s-a dovedit cel mai bun destinatar al confesiunilor sale, atât de greu de obţinut, căci scriitorul era extrem de reticent din fire. G. Călinescu ar putea spune odată cu Flaubert: "Omul nu este nimic, opera este totul!", iar această operă nu poate fi decât una de ficţiune şi de construcţie obiectivă. E ciudat cât de radical anti-subiectiv e G. Călinescu într-o epocă modernă ce valorifică tocmai resursele eului.

Se cunoaşte prea bine opţiunea călinesciană pentru un clasicism generic, pentru "o umanitate canonică" şi "o psihologie caracterologică" - ceea ce-l determină să meargă sfidător împotriva curentului modernităţii, după cum declară răspicat în 1946: "E necesar să diminuăm, pe cât e legitim, subiectul şi să reducem prestigiul genialităţii, ca proiecţie a eului" (p.280). Dar ar fi prea simplu să punem reticenţa faţă de confesiune în seama demnităţii statuare a personalităţii clasice. Nu putem escamota adevărul, cu totul particular, că G. Călinescu nu avea aptitudinea pentru confesiune, atât dintr-o disciplină interioară, cât şi datorită incapacităţii de a trece peste bariera de decenţă a mărturisirilor. Asta înseamnă că dezvoltă un principiu teoretic dintr-o inaptitudine organică. Ceea ce nu dovedeşte altceva decât perfecta consecvenţă în edificarea personalităţii călinesciene, armonia dintre psihologie şi teorie. E stânjenit în 1947 când i se cer amintiri literare, pentru că, după cum declară, "întâi, nu sunt la vârsta când ştergi mobilele de praf" şi apoi "a rememora e un fel de a te uita în oglindă şi imaginea lumii depinde de calitatea cristalului". Îşi aminteşte că dispreţuieşte în principiu jurnalul şi-şi mai argumentează o dată convingerea: "Notaţia la modul subiectiv o consider un abuz şi am impresia că foarte multe jurnale nu cuprind nimic, pentru că esenţialul s-a petrecut între cele două minute notate. (...) Toate mişcările exterioare sunt de o insignifianţă dezesperantă. Trupul stă pe loc, numai gândul se învârteşte. Acesta trebuie transcris, însă pentru aceasta creaţia obiectivă e mult mai potrivită. Toate anecdotele fraţilor Goncourt sunt inutile, pentru că le poate oricine inventa şi nu era nevoie de atâtea relaţii pentru a culege truisme. (...) Doamna Bovary e mai vie decât madam cutare, pe care am cunoscut-o, şi mai cuminte e să scriu despre fictiva madam Valsamaky, născută Farfara. De altfel, numai ea trăieşte pentru mine" (p. 316-317). Reticenţa va fi învinsă (e adevărat), la insistenţele colegilor, dar nu fără a mai penaliza o dată egolatria şi a-şi arăta preferinţa pentru sublimarea specifică marii creaţii. Opresc aici extrasele, considerând suficiente frazele de blamare a unei subiectivităţi colaterale operei de ficţiune. G. Călinescu merită recitit pentru acest avertisment oportun: "Va trebui o nouă educare a artistului în vederea obiectivităţii. Cu cât o operă cere mai multă sforţare materială, cu atât scade şi egolatria. (...) Scriitorul însă te înşală, fiindcă scrisul e la îndemâna fiecărui om. El poate să nu fie deloc artist şi să te mistifice prin această proză autoscopică. Nimic nu mi s-a părut mai sec decât un jurnal, iar când el este interesant, atunci te atrag indiscreţiile din el sau părţile cu caracter obiectiv" (p. 104-105). Autentice nu sunt subiectivitatea şi vanitatea, ci numai obiectivitatea şi universalitatea.

Luat în doze prea mari, cum s-a întâmplat în literatura noastră postdecembristă, susţinut fără discernământ de către o critică uniform entuziastă, jurnalul devine nu pur şi simplu nociv, ci chiar toxic, creând iluzii de mari succese, dereglând evoluţia normală în sensul construcţiei de semnificaţii universale. Jurnalul ne menţine nu numai în orizontul meschin al unor adevăruri personale şi conjuncturale, dar şi într-un provincialism al vanităţilor, incomunicabile (pentru că greu inteligibile) dincolo de limitele unor grupuri restrânse. Terapia indecentă a confesiunilor în regim public e mai recomandabil să fie convertită într-un efort de transfigurare şi de sublimare. Politica egolatriilor inflamate şi a dezvăluirilor de culise (specifică memoriilor şi jurnalelor) trebuie înlocuită cu politica naraţiunilor cu semnificaţii suprapersonale. Altfel literatura română actuală riscă să se complacă în contemplarea propriului ombilic. Cred că o astfel de etapă e pe cale de a fi depăşită. Unii scriitori şi-au ridicat privirea în larg, cu îndrăzneala şi speranţa de a ieşi din ei înşişi, atât cât le permit proiectul şi limbajul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara