Imaginaţi-vă că sunteţi undeva,
la mare, şi priviţi printr-o
fereastră de hotel în larg,
minute în şir, încercând să
fixaţi pe retină perpetuumul
tăvălug al apelor.
Acelaşi exerciţiu îl puteţi face când
călătoriţi cu un tren sau cu maşina
voastră şi, prin comparaţie, veţi observa
că punctul în care v-aţi aşezat şi întrunul,
dar şi în celălalt caz, desfăşoară
imagine după imagine, până când
contururile se estompează, iar delimită
rile aproape că nu mai sunt posibile.
E cam aceeaşi senzaţie pe care o trăieşti
într-o expoziţie de artă, în care expun
artişti gestualişti.
Cred că am mai explicat acest fenomen,
într-o cronică de acum câţiva ani, când
am scris despre pictorul Gheorghe
Dican. Aceasta era doar o variantă în
care se încadra arta sa de atunci, dar
ipostazele în care gestualiştii se aşează
sunt multiple. Atât de multe sunt
exemplele care desemnează genul,
încât ei înşişi nu se pot hotărî dacă se
integrează sau nu, ca un corpus comun,
curentului. Corneliu Antim a sesizat
acest fenomen şi a organizat în urmă
cu un deceniu o expoziţie în care a
reunit artişti gestualişti, pe care a şi
intitulat-o Perpetuum Gestual. Au trecut
ani şi fenomenul nu s-a mai repetat,
până anul trecut, când o parte dintre
artiştii din prima expoziţie, zece la
număr, s-au reunit la Focşani. Iniţiatorii
acestei întâlniri sunt Liviu Nedelcu şi
Corneliu Vasilescu, după cum înţeleg
din catalogul scos cu această ocazie,
intitulat simplu Abstract, Focşani, 2014.
N-am văzut expoziţia de acolo,
dar am văzut-o pe cea deschisă zilele
trecute la Râmnicu Vâlcea, artiştii
propunându-şi, de altfel, un itinerariu
prin oraşele importante ale ţării, cu
expoziţia lor. Singura condiţie pe
care au pus-o acestei acţiuni este ca,
de fiecare dată, lucrările să nu fie aceleaşi,
ca la expoziţia precedentă, să fie noi,
ca un fel de provocare, deci, de parcă
şi-ar dori constituirea unei gândiri
comune în interiorul tematicii.
Mărturisesc din capul locului că
nu îmi plac expoziţiile colective, pentru
că eşantioanele expuse n-ar putea să
marcheze personalitatea celor expuşi
pe de-a întregul, decât, poate, numai
să reflecte o anume temperatură pe un
gen, o tematică, un proiect. Ei bine,
expoziţia de la Râmnicu Vâlcea reuşeşte
să şteargă neajunsurile, pe care le-am
amintit mai sus, pentru că, de la prima
la ultima lucrare se conturează un
demers narativ foarte interesant, de
parcă un singur artist ar fi experimentat
pe mai multe registre tot ceea ce a
câştigat până acum gestualismul în
artele vizuale, de la studiile privind
captarea luminii în planul tabloului,
până la epurarea unor forme concrete
de toate amănuntele existenţei lor,
închizând orice unghi de interpretare
în registru simbolic. Nu lipsesc citatele
din predecesorii acestor contemporani,
pornind de la colajele inventate de Kurt
Schwitters, la mai proaspătul, deşi
clasicizatul, Jackson Pollock.
În ordinea din catalog, dar nu şi cel
din galeria de la Râmnicu Vâlcea, expun
Maria Balea, Adrian Chira, Gheorghe
Dican, Miron Duca, Liviu Nedelcu, Sorina
Ţibacov şi Corneliu Vasilescu.
Se recunosc cu uşurinţă, însă, şcolile
prin care au trecut artiştii de aici. Venită
de la o şcoală de grafică din Cluj, Maria
Balea aplică pe tonuri brune sau gri
semne grafice, care ar putea să reducă
pornirile spre desfăşurări figurative
la mici punctuaţii ce te duc mai degrabă
cu gândul la nişte încercări de schematizare,
decât la imagini integratoare. Emoţia
se naşte chiar din această aparent
imprecisă tatonare a pânzei, pentru că,
în definitiv, artista nu face altceva decât
să deconteze cu acribie provocări ce îţi
sunt lăsate în seamă, nu atât să le
descifrezi, cât mai ales să le duci la
capăt cu emoţia ta.
Lucrările sale par mai degrabă
negaţii decât afirmaţii, un fel de repudiere
a imperfecţiunii realităţii, ori
poate că în senzaţia aceasta eşti împins
ca observator de prea întunecatele griuri
care înghit haşurile?
Pe Adrian Chira îl prind bine culorile
tari, antinomice şi care nu îşi propun
să se lege în imagini ce ar putea să îşi
găsească corespondenţă în realitate,
ele se revarsă doar, aparent nervoase,
dar scapă de nesiguranţa temperamentului,
care nu oboseşte să se ordoneze,
ca să ne reveleze un joc al întâmplărilor
ieşit din descărcări energetice pasionale.
Şi, totuşi, nu există nimic violent în
lucrările sale, ba dimpotrivă, se deschid
porţi prin tensiunile create spre o
sensibilitate acută, care este, de fapt,
şi urgenţa artistului, de parcă ar vrea
să unifice mai multe stări deodată.
Aparenta indecizie a mâinii este doar
un studiat exerciţiu pentru produs efecte
imagistice.
Miron Duca pare că se află într-un
continuu experiment, într-un fel de
cercetare a efectelor pe care pensula,
înmuiată în culori puţine şi terne, de
cele mai multe ori, le lasă pe pânză, iar
un picur aproape insignifiant, dar
strălucitor, de orange poate fi acea
scânteie, care te provoacă la contemplare.
De altfel, el gardează suprafaţa cu puncte
de reper, ca şi când de aici ar putea
să pornească propria-ţi cercetare a
suprafeţei ce nu se lasă uşor impresionată.
Realizează, însă, şi griuri spumoase,
gata să se întâlnească dincolo de graniţa
în care le aşează autorul. Stăpâneşte,
însă, admirabil culoarea atunci când
tensionează discret suprafeţele întunecate
(ce se pot închega în peisaje pierdute
în adâncul memoriei), cu scăpărări
incandescente de orange şi galben.
Sorina Ţibacov, preferata mea din
această expoziţie, este cea care mi-a
adus aminte de colajele lui Kurt Schwitters.
Dacă acesta decupa texte din ziarele
vremii, bilete de tramvai şi alte însemne
ale civilizaţiei moderne, pe care le aşeza
în aceeaşi suprafaţă şi asupra cărora
intervenţiile sale punctuale le aducea
de la nivelul banalului la semnificaţii
emoţionale, Sorina Ţibacov obţine citatul
direct, dar numai pentru a trimite lectorul
indecis să interpreteze obiectul, în faţa
căruia se află, spre un sens precis, obţine
cu exactitate starea sugerată de citat,
cum este cazul unei lucrări, pe care
inscripţionează marginal cuvântul boddy
şi unde corpul este luat în primire de
o geometrie ce se vrea astfel explicată.
Ai sentimentul ciudat că asişti la naşterea
cubismului, e o sămânţă aici de introspecţie
a gesturilor primare care au născut
acest curent, mai mult decât atât o
arheologie discretă în arta modernă.
Altădată, pe sugestia unei catastrofe
accidentale, aplică un număr de
automobil. Toate desfăşurările,
însă, limitează receptarea spre
un punct din care s-ar putea
declanşa emoţia pură, lucru regăsit
mai cu seamă în lucrările lui
Corneliu Vasilescu!
Mai blajin decât altădată, din
lucrările sale au dispărut culorile
forte şi dure, produce o stare vecină
cu visarea de la marginea unui
efort îndelungat, care nu slăbeşte
însă fierberea interioară, pentru
că peste albastrul ceresc se revarsă
galbenul solar, o urmă, ca o talpă
de picior omenesc, ce ne poate
spune că integritatea emoţională
rămâne intactă, deşi prin hăţişurile
semnelor simbolice ea pare să se fi
pierdut, reclamă prezenţa autorului.
Diferit de toţi ceilalţi despre care
am scris aici, Liviu Nedelcu epurează
hăţişul în care s-a fixat imaginea noastră
despre gestualişti prin Jackson Pollock,
prin ducturi spiralate, fine şi învălmăşite,
ca fumul ieşind din lucruri primăvara,
peste care el aşează categoric afirmaţia:
nu cred. E o aşteptare aici, ca şi când
duhul scăpat din Lampa lui Aladin,
n-ar vrea să se înfăţişeze în carne şi
oase.
L-am lăsat la finalul acestei cronici
pe Gheorghe Dican, pentru că el a fost
organizatorul expoziţiei abstracţioniste
de la Râmnicu Vâlcea. Artistul este în
altă etapă, mai predispus acum decât
altădată să facă mici concesii abstracţiunii
pure, venind cu o culoare mai temperată
să înregistreze peisaje, ce se focalizează
sub o lupă imensă. El reţine acel amănunt
din realitatea peisajului, prin care trecem
în goană, pentru a-i savura potenţialul
cromatic. I-aş putea reproşa repetitivitatea,
dar şi aceasta pare să joace un rol în
discursul său plastic, pentru că niciodată
nu poţi epuiza, când eşti lacom să
surprinzi toate amănuntele, verigile
care leagă un perpetuum gestualism,
ce refuză cu obstinaţie concretul, dar
pe care Gheorghe Dican îl adoră cu
nesăbuinţă.
