Slavco Almăjan,
Picnic de ziua
unui înger,
roman, Editura
Libertatea, 2014
De-a lungul prodigioasei sale
cariere literare, Slavco Almăjan
a reuşit performanţa de a fi
diferit, inedit, original de la o
carte la alta. Fluxurile şi refluxurile
creaţiei lui s-au hrănit din această
diversificare/ diversitate continuă,
din această capacitate a scriitorului
de a refuza cu încăpăţânare orice
aliniere, orice aşezare în (auto)tipare
ori formule estetice. După cum s-au
alimentat masiv şi din promovarea
unei stilistici a paradoxului, din îndoiala
perpetuă crescătorului de enigme ce
ezită necontenit între afirmaţie şi
negaţie, din dubitaţia/interogaţia
împinse până la exasperare (şi izvorând
din aceasta!) asupra propriului scris,
asupra propriei arte poetice. Neliniştile
spiritului nu s-au mărginit la perimetrul
(totuşi) limitat al reflecţiei şi teoretizării
literare, ci s-au extins, în timp, dincolo
de aceasta, la meditaţia – aş zice –
pragmatică privind societatea, epoca,
istoria, civilizaţia umană, cu schimbările
lor imprevizibile, surprinzătoare,
adesea, şocante.
La mijlocul anilor ’90, Slavco
Almăjan a publicat o culegere de
scrieri teoretice esenţiale, Metagalaxia
minoritară (1996), în care multe dintre
angoasele şi complexele sale deopotrivă
estetice şi existenţiale păreau a-şi fi
găsit, dacă nu un răspuns, măcar o
lămurire, fie şi „de etapă”. Au urmat
Deliciosul destin minoritar (2000,
reeditată în 2002), Hacienda cu
beladone. Tratat de imagologie (2003)
şi, mai ales, Rigoarea şi fascinaţia
extremelor (2007), volume de eseuri
care pun predilect în discuţie statutului
minoritarului român din Voivodina
abordat ca fenomen socio-cultural
complex, în principal, pe două dintre
marile trasee tematice ale creaţiei
personale: raportul dintre literatură/cultură
şi identitate, altfel: relaţia minoritarului
cu universul/universurile dublei sale
condiţii imanente şi, pe de altă parte,
independenţa/autonomia limbajului
şi a valorii estetice faţă de orice repere
(etnice, ideologice, istorice etc.)
exterioare creaţiei artistice.
Slavco Almăjan valorizează punţi
neexplorate între estetică şi
psihosociologie, între creaţia artistică
şi imagologie, găsind, pe teritoriul
acesteia din urmă, răspunsuri
semnificative şi devenind astfel una
dintre conştiinţele relevante ale
literaturii minorităţilor, a periferiei
sau a parantezei, cum o numeşte
autorul. Concluzia sa neechivocă
(„Literatura română din Voivodina
s-a dezvoltat într-un stat în care
bilingvismul şi plurilingvismul
erau fenomene absolut normale.
Ea nu a apărut în diaspora şi nu este
scrisă de renegaţi. Imediat trebuie
adăugat că limba noastră de creaţie
este limba română, iar spaţiul de
respiraţie existenţială Voivodina.
Vom zice, aşadar, că ea apare sub
egida a două culturi, a două categorii
temperamentale, una balcanică şi
alta europeană, occidentală. Presupun
ca ar fi greşit să o considerăm exotică
sau regională”) face ca lectura unui
roman precum Picnic de ziua unui
înger să nu poată eluda reiterarea
acestui parcurs teoretic (şi teoretizat!),
cu toate că, pe multipele ei paliere,
cartea este ea însăşi o veritabilă
sinteză a punctelor de vedere exprimate
şi asumate în egală măsură în poezia
şi în eseistica lui de Slavco Almăjan.
Spre deosebire de primul lui roman,
Noaptea de hârtie (1971), dar şi
diferenţiindu-se de culegerile de
proză scurtă, schiţele şi nuvele din
Pianul cu păianjeni (1991), Dresura
stelei de mare (2000), Picnic de ziua
unui înger este un roman totalizant
ce pune cap la cap, fie şi cu enormul
risc al telegrafierii, al tratării –
cum se spune – pe repede înainte,
constatările, ipotezele, aserţiunile,
ideile, până la urmă: tezele care dau
substanţă şi legitimitate întregii sale
creaţii. Maniera în care o face este
aceea, absolut favorizantă, a unui
roman postmodern ale cărui „norme”,
de astă dată, scriitorul le urmează
cu o fidelitate şi consecvenţă ce
vin, neîndoielnic, dintr-o foarte bună
cunoaştere şi însuşire a „regulilor
jocului”. Un veritabil roman-şcoală,
roman-lecţie de postmodernism, nonistoric,
dogmatic, ce pliază o materie
epică deloc stufoasă (ba, dimpotrivă,
aproape minimalistă) pe o „grilă”
care include autoreflexivitatea şi
textualismul, opţiunea pentru
fragmentarism şi comunicarea
nemijlocită cu cititorul, componenta
autobiografică (jurnalul intim şi
mărturisire directă, realistă, prozaizantă),
limbajul familiar, eliberarea totală a
imaginarului prin scoaterea de sub
orice cenzură a fanteziei, miza pe
cotidian, sentimental şi senzorial,
jocul, combinaţia igenioasă de
„prefabricate” asimilate cu nonşalanşă
într-un text polimorf, în care sunt
şterse orice graniţe între genuri şi
specii (poezie, proză, eseu, comentariu,
notaţie jurnalistică etc.), dezbaterea
fără inhibiţii a unor probleme intelectuale,
estetice, filosofice chiar, alimentată
de o retorică anti-iluministă fără
echivoc.
Pretextul acestei aventuri îl constituie
o invitaţie la un picnic în vila Belvedere
de lângă Dunăre (loc ce devine el
însuşi un metapersonaj al romanului!),
invitaţie pe care autorul o primeşte
de la Solomon Halipa „un om foarte
neobişnuit, discret, atent cu toată
lumea, puţin obosit de viaţă, dar,
evident, cu o ţinută remarcabilă”.
Motivaţia picnicului: ultima aniversare,
menită să „fixeze timpul şi, implicit,
vârsta”, a „îngerului” – Speranţa
Izabela Vera Uttopia, femeie de o
răpitoare frumuseţe, egalată doar de
intraductibilul ei mister: „eu sunt
enigma [...], corpul meu se află în
gândurile voastre”. „Reîncarnare a
Cleopatrei pe aceste meleaguri
transfigurate de istorie şi incertitudini”,
ea urma să le prezinte celor şapte
participanţi „aleşi” (între care, evident,
autorul), o Carte de Aur cu paginile
nescrise, care îi va ajuta să înţeleagă
că identitatea lor „îşi recapătă echilibrul
existenţial prin creaţie artistică”.
Protagoniştii acestui scenariu de
roman teatral sunt existenţe boeme,
nemulţumite de „picanteriile vieţii”,
legate într-un fel sau altul de trecutul,
de biografia reală şi spirituală a
autorului: Anemone Kessler Got
Fabian, „o tânără poetă, care afirmase
că veacul literar al poeţilor din această
zonă a avut o durată de numai douăzeci
de ani [...] că totul nu era decât un
exerciţiu pentru spiritul provincial”,
Martin Balzam zis Vrabie, un bântuit
de „teama de fenomenele noi ale
vieţii”, Dorotea Grama, cercetătoare
a „vieţii urbane a micilor grupări
etnice”, Fiodor Pamfil, ziarist, vorbitor
a trei limbi, „niciuna dusă pe calea
cea bună”, Smaranda Zlati, „o actriţă
a unui renumit teatru de amatori”,
obsedată de „trecerea dispreţuitoare
a timpului”, Clemente Valentin zis
Grecu, „cel mai mare sceptic dintre
etnicii din această zonă”, om convins
că statuile vorbesc, şi, bineînţeles,
scriitorul el însuşi, cu identitatea lui
Matei Silvestru, care, pe măsură ce
epicul avansează, comentează geneza
şi intenţiile romanului: „Încet, încet,
diferit, bine temperat, cu vocaţie,
vom vorbi despre destinul omului
marginalizat. Aceasta e tema romanului
meu, crud, artificial, experimental,
dilematic, uşor sofisticat, îmbibat de
adrenalină, virulent, provocator,
capricios, probabilistic, angoasant [...] Romanul-eseu pe care îl scriu va
lămuri totul. Problema e complexă,
capabilă să limpezeasă lucrurile sau
să le tulbure şi mai mult. Există o
atracţie organică faţă de aceste teme
lamentabile ale omului marginal”.
Nu doar onomastica frivol artificială,
ci şi implicarea acestor personaje
(altături de multe altele, cu o consistenţă
similară) în derularea „poveştii” are
loc într-un spaţiu virtual al existenţei
(„imaginaţia e forţa de afirmare a
imposibilului”!), acolo unde timpul
– ca durată – este complet abolit: cele
câteva zile ce premerg picnicul se
dilată şi se contractă liber, acoperă
câteva decenii, „încalecă” tranziţia
dintre mileniul al doilea şi al treilea.
Suprafeţele „poveştilor” glisează una
peste alta, se ciocnesc, se apropie
şi se îndepărtează una de cealaltă
precum plăcile tectonice, firul naraţiunii
alunecă liber, exploatând „democraţia
amintirilor”, iese cu lejeritate din
câmpul epicului pentru a se transforma
frecvent în poem (finalul unuia dintre
capitole, al optulea, ia chiar forma
unei... caligrame!), în discurs jurnalistic,
eseu, comentariu liber, disertaţie
academică, jurnal intim etc... Atmosfera
generală este una de policier, în care
deznodământul, amânat cu abilitate,
împinge înainte lectura, o provoacă,
îi alimentează dinamica. Halucinaţia,
reveria, dicteul, fragmentarismul,
colajul spaţio-temporal, asimetria ţin
loc de liant, dar nicio clipă coerenţa
romanului nu e în pericol. Iar aceasta
ţine de abilitatea romancierului în
a valorifica tot ceea ce ţine de
complicitatea cu personajele sale şi
cu cititorul. Eterici şi fragili, eroii
cărţii sunt mai degrabă idei şi concepte
decât fiinţe umane, oportunităţi –
pentru scriitor – de a pune în dezbatere
teme esenţiale pentru existenţa acestor
fiinţe între/dintre două lumi, al căror
statut şi existenţă socială sunt aidoma
propriei condiţii a autorului: „nocturn
latinizat şi diurn slavizat”.
Cunoscute anterior din poezia
şi eseistica lui Slavco Almăjan, tezele
despre omul marginal, despre
mentalitatea şi identitatea lui istorică,
despre necesitatea deconstrucţiei
acesteia din urmă pentru a ajunge
la miezul adevărului asupra ei, despre
dubla conştiinţă şi cultura de frontieră,
despre creaţia, iluzia, limba şi „tragismul
ei, despre magia bilingvismului şi
despre modernitate ş.a.m.d. capătă,
prin intermediul personajelor „fiinţe
de hîrtie”, plauzibilitate: protagoniştii
sunt martorii şi, totodată, actanţii
ieşirii din labirint, ai procesului
anevoios, plin de sinuozităţi, ce (poate)
duce la adevăr şi cunoaştere. Aparent,
tot ei, cei şapte, sunt aceia care, în
ultimul capitol al cărţii, comentează
romanul, într-un ultim act al autorului
de a relativiza, în aceeaşi manieră
postmodernă, întreaga „poveste” a
unei cărţi care, pe măsură ce se naşte,
se autodevorează.
„Bursier al ficţiunii”, cu Picnic de
ziua unui înger, Slavco Almăjan
convinge încă o dată că este un scriitor
total, unul dintre cei mai importanţi
ai literaturii române de azi.
