Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Decembrie de Gabriela Ursachi


Deşi exerciţiile de re-citire par să fi căzut în desuetudine, nimic nu este mai reconfortant, uneori, decît resuscitarea prin lectură a unui "poet de antologie" ca Ilarie Voronca şi a criticii lui în zig-zag.
Născut la 31 decembrie 1903, "miliardarul de imagini" (E. Lovinescu) încheie socotelile cu viaţa la Paris în stil (propriu) urmuzian, prin suicid, nu mult după ce împlinise 40 de ani. Dacă în Istoria literaturii române contemporane mentorul "Sburătorului" îl include în capitolul Curente extremiste, un G. Călinescu încruntat şi uşor dezechilibrat critic de teribilismul imagistic al unuia dintre "poeţii români cari n-au înţeles sensul criticii", îl înregimentează, oarecum disciplinar, la capitolul Tradiţionalişti. La o primă vedere, gestul clasificator pare hazardat. În Scriitori români (Micul dicţionar din 1978), Ion Pop denunţă discret "eroarea" de încadrare, în timp ce în Avangarda literară românească, M. Mincu se dezlănţuie polemic cu contraargumente din tezele Mariei Conti şi ale lui R. Barthes. De fapt, Călinescu însuşi îşi corectează implantul, afirmînd fără explicitările de rigoare că "în realitate, tradiţionalismul reprezintă o formă de modernism". Iar înainte de asta, un Ilarie Voronca resemnat, fără a se dezice de clamoroasele manifeste avangardiste, îşi expusese deja crezul într-un "tradiţionalism modernist", la care ar fi ajuns printr-o "continuă primenire". Cel mai radical teoretician al avangardei româneşti, susţinător al "panlibertăţii" şi al pictopoeziei, creator al unor formule ce preamăresc simultaneitatea artelor în-tr-un SECOL-SINTEZĂ, va emite (testamentar?) în 75 HP şi această sentinţă: ŞI CÎND FORMULĂ VA DEVENI CEEA CE FACEM NE VOM LEPĂDA ŞI DE NOI ÎN AERUL ANESTEZIAT. De altfel, toate ideile lui poetice sau, dacă se poate spune aşa, pur teoretice stau sub semnul abstracţiunii şi al maximei contrageri: "Inteligenţă-filtru, luciditate-surpriză. Ritm-viteză. Baluri simultane...". Şi încă (în Integral, an I, nr. 1, 1 martie 1925): "Sintetizăm voinţa vieţii din totdeauna /.../ şi eforturile tuturor experienţelor moderne". Dar integralismul biruie anevoie: "Surzii n-au auzit nici acum. Îndrăzneţii s-au alăturat de noi!"
Asemenea asalturi juvenile înlesnesc cristalizarea unei "conştiinţe de generaţie". Cu rădăcini în Urmuz şi Tristan Tzara, cu tresăriri puternice dar efemere într-un Stephan Roll sau Geo Bogza, cu ecouri distincte în M. Blecher sau Gellu Naum, s-a format şi s-a lansat bulgărele de zăpadă al avangardismului românesc. Encomion al "cuvintelor în libertate", el s-a tot rostogolit, s-a mărit, a spulberat unele orînduieli critice prestabilite, cu foişoare de veghe rămase încă de la ctitoriile maioresciene şi s-a oprit în gardul postmodernismului. Parafrazînd şi răstălmăcind cronologia spuselor unui critic contemporan, cum că "de la Nichita Stănescu, nici un poet nu este mai modern decît Cărtărescu", s-ar putea afirma că nici de la Mircea Cărtărescu vreun poet nu e mai inventiv, mai scăpărător în imagini şi metafore decît Voronca. Şi cum altfel ar putea fi interpretate unele versuri de început ale lui M. Cărtărescu - şi el lider de generaţie - dacă nu "formule" ale unui manifest implicit: "Să ne sfîşiem de pe noi concepţia despre lume şi viaţă/ să ignorăm influenţa exercitată în psihicul nostru/ de complexul lui grozăveşti." Fără a fi nevoiţi să forţăm nicicum cheia în care au fost compuse partiturile celor doi poeţi, scriitura este aceeaşi. Ea este impusă mai ales de termenii referenţiali: mediul violent citadin, circumstanţele autobiografice asumate liric, entuziasmul extatic în faţa obiectelor atît de disparate şi discontinue. Pentru ambii poeţi, universul întreg devine pretext decorativ pentru "o abuzivă feerie în haos", atît pe pămînt: "Pe trotuar tîrziu becuri îşi fac de cap" (Voronca), cît şi în cer: "Cine se numea dragonul şi lira şi lebăda şi pleiadele şi alte milioane de constelaţii, lumi de stele, viscole înstelate plouînd în lacuri..." (Cărtărescu).
Dar cîmpul magnetic al poeziei lui Ilarie Voronca este mult mai extins şi mai puternic decît pare. Dacă G. Călinescu detectează mari afinităţi cu Ion Pillat, invocînd tocmai voluptăţile olfactive produse de "bulion, magiun, ceai, lapte, legume", dintre cazanele cu tomate ce dau în clocot "pe flăcări mate", apare în filigran, pe bancnota unui sentimentalism infinit mai auster, imaginea unui Emil Brumaru: "Să recunoşti cum fierbe, în bulion, un suflet /[...] Şi în magiun fantoma trecutului răsfierbe." Dar atmosfera domestică şi nostalgia nedisimulată, crudă, sînt doar sincope umorale, greu de admis într-un inventar liric cu particularităţi (totuşi!) restrictive. Nu este vorba aici, să ne înţelegem, despre acel Ilarie Voronca din 1923, despre care E. Lovinescu nota în Agenda sa literară, de uz intern, "candid şi pueril". Tînărul de nici 20 de ani care debutase sub auspicii bacoviene cu volumul Restrişti, pare definitiv pierdut din cîmpul vizual al posterităţii. Şi chiar dacă celălalt versant al liricii lui "coboară", treaptă după treaptă, prin Incantaţii (1931) şi Patmos... (1933) spre poezia "vertebrată" pînă la cea cu formă fixă, sonetul, Voronca se sustrage perimării.
Poet considerat "dificil" pentru cititorul profan, futurist, dadaist, suprarealist, "toate şi nici una", Ilarie Voronca şi-a conceput lirica după principiul unui continuum paradoxal, o bandă a lui Moebius care arată cu sinceritate o singură faţă, escamotînd-o, iluzoriu, pe cealaltă.