Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Decembrie de Gabriela Ursachi


Cînd Albérès spune despre romanele lui Thomas Mann (Casa Buddenbrook şi Muntele vrăjit) că datorează mai mult lui Beethoven şi lui Wagner decît lui Goethe, Zola şi Maupassant, riscă o mare pierdere de ,,realism" în favoarea unei perspective multiple pe care o numeşte ,,simfonică". Miza marelui roman ,,polifonic" încetează de a mai fi intriga bine condusă, aici manifestîndu-se ,,arta de a face să cînte şi de a orchestra". Stă în puterea de imaginaţie a oricărui cititor avizat să pună o acoladă între teoria lui Albérès şi romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, din care unul se intitulează - fericit hazard! - Concert din muzică de Bach. De altfel, Hortensia Papadat-Bengescu (1876-1955), scriitoare de la a cărei naştere s-au împlinit la începutul lui decembrie 125 de ani, este - dacă se poate spune astfel - contemporană perfectă cu Thomas Mann (1875-1955). Înrudirea lor stilistică nu a scăpat neobservată. Anton Holban prelungeşte seria afinităţilor tematice pînă la André Gide. Boala, moartea ca o transformare necesară a vieţii luxuriante sînt ,,idei predominante în opera lui Thomas Mann, în Der Tod im Venedig sau în Zauberberg" şi ,,cu diferite varietăţi vom găsi aceleaşi preocupări şi la André Gide". Concluzia acestui proustian prin scriitură şi legendă este absolut măgulitoare: ,,în cei mai mari romancieri contemporani, aceleaşi nelinişti". Dar H.P.-Bengescu nu primeşte lauri în unanimitate. De pildă, limbajul ei considerat ,,prolix" este supus unui examen exigent, iar din punctul de vedere al lui Şerban Cioculescu (şi nu numai) ,,reziduurile abstracţiilor şi ale neologismelor cărturăreşti" o situează ,,în afară de duhul limbii noastre". Că intuiţia ei lingvistică este corectă, cel puţin din punct de vedere evolutiv, o demonstrează astăzi printr-o întîmplare semnificativă Umberto Eco. Filosoful ,,limbii perfecte în cultura europeană", aflat la Bruxelles, citeşte cu interes şi stupoare o reclamă a unei pizza ce se poate livra foarte repede: La plus speedy des pizzas. El are, pe loc, intuiţia unei viitoare ,,Europe de poligloţi" şi a unui plurilingvism cu degenerescenţe de tip pidgin. H.P.-Bengescu îşi mărturiseşte vagi cunoştinţe de italiană şi engleză, alăturate unor solide studii de franceză, combinaţie ce o conduce uneori spre... ,,ritmuri de limbi complect necunoscute".
Inaugurarea unui sistem referenţial capabil să obţină, în plan psihologic, o sumă de versiuni ale unor întîmplări mai mult presupuse decît înfăptuite, naşte prejudecata ,,locului unde nu se întîmplă nimic". G. Călinescu îi reproşează platitudinea ("Cît de "plată" în înţeles superior este autoarea") şi îi neagă orice aptitudine narativă. Astfel, ea trece, ritualic, pe sub furcile caudine ale spiritului critic ironic, agresiv chiar în a apăra romanele ,,bine făcute" de pînă la Balzac. Dar prin ,,neologismul impenitent" şi prin formula literară propusă, H.P.-Bengescu devine indispensabila verigă de evoluţie către expresia modernă a literaturii noastre. Descoperită de G. Ibrăileanu, debutează sub flamurile decolorate ideologic ale Vieţii româneşti (,,Noi nu sîntem de nici o şcoală"). Elocvent în acest sens este articolul de întîmpinare la volumul Ape adînci, unde criticul trage spuza pe turta noii imagini a grupării sale şi afirmă cu subînţelesuri pro domo că autoarea nu aparţine - spre norocul ei - nici unei şcoli literare ce i-ar fi putut impune ,,norme, formule şi idealuri". Aprecierea critică stă în picioare atît din punct de vedere etic, cît şi estetic şi face prima breşă cu adevărat adîncă în receptarea obtuză a unor contemporani. Tot o polemică de subtext adie şi în demonstraţia lui E. Lovinescu din Memorii II, cînd îi atribuie Hortensiei Papadat-Bengescu - membru fondator al Sburătorului - merite substanţiale în ,,descătuşarea limbii din cadrele unei concepţii arhaizante, ce-şi punea idealul în trecut". Desigur că nu ,,în pasta sămănătoristă frămîntată în acorduri atît de clare şi dulci de mîna lui Sadoveanu" şi nici în ,,critica gospodărească a tradiţionaliştilor" ar fi putut ancora ,,corabia literaturii" d-nei H.P.-Bengescu. Lirismul ei frenetic şi incisivitatea analizei psihologice vizează ,,conştiinţe literare evoluate" şi marchează ,,intrarea francă pe calea modernizării (...) dictată de necesităţi naţionale şi estetice". Venită pe lume fix la mijlocul decadei ce desparte vîrsta marilor ei protectori (G. Ibrăileanu, născut în 1871 şi E. Lovinescu, în 1881), autoarea Drumului ascuns îşi imprimă configuraţia insulară în continentul literar interbelic, atît de subtil şi bizar stratificat de la Sadoveanu la Urmuz, de la Rebreanu la Blecher. Hortensiei Papadat-Bengescu i se recunoaşte tot mai frecvent originalitatea de viziune asupra unei lumi în disoluţie, pe care fluxul conştiinţei o oglindeşte, o studiază ,,clinic" şi o disecă fibră cu fibră.
S-a spus despre personajele ei de început, din faza de ,,exteriorizare a sufletului" că sînt înlocuite de acele tipuri romaneşti care ,,interiorizează realitatea" (N. Manolescu). S-a văzut o schimbare de perspectivă în evoluţia autoarei de la subiectiv la obiectiv (E. Lovinescu). S-a constatat înclinaţia ei spre boală şi s-au întocmit liste cu aceşti infirmi (G. Călinescu) al căror ,,eu interior" nu coincide cu ,,eul real" (Liviu Petrescu). S-a reţinut colectiv ideea atît de specială a autoarei că sufletul şi trupul au, în egală măsură, corporalitate (Pentru Mini, personajul reflector din Fecioarele despletite, "casa de zid şi casa de simţiri" par ,,deopotrivă de concrete"). Nu a scăpat nici unei analize mai aprofundate aspectul teratologic al universului ei care obligă la infinite disimulări (în plan psihologic) şi la enorme eforturi de păstrare a aparenţei de normalitate (în plan social). Marii ei suferinzi (Maxenţiu, Lenora, Sia), în ciuda geniului lor de a nu fi ,,bolnavi de rînd", se descompun şi mor sub ochii mincinoşi ai Celorlalţi. ,,Moartea e o metaforă; nimeni nu moare pentru el însuşi" spune un personaj al lui Lawrence Durrell, autorul Cuartetului din Alexandria.
Cum eul şi timpul reprezintă forţele ce pun în mişcare morile de vînt ale simţirii stihiale, nimic nu stă în calea instinctului şi a elanului exultant de a trăi. Personaje ce au de înfruntat blestemul degenerescenţei caută avid voluptatea şi se descompun cîte puţin, cu fiecare tăcere, cu fiecare spasm. Şi totul sub ingenioasa parafrază a aceluiaşi L. Durrell: Jouir c'est pourrir un peu.