Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Decembrie de Gabriela Ursachi


Încîntătoare sînt orhideele! Nimeni nu contestă. Dar nu rezistă la roua şi bruma tufănelelor noastre", scria Cezar Petrescu prin anii '30, cu înverşunare metaforică împotriva "transplanturilor" artificiale ce ar fi pus literatura română în imposibilitatea de "a lega vreun rod". Fără rădăcini în pămîntul natal, răsucit după cum bate moda occidentului, autenticul românesc ar fi supus, fatalmente, desfigurării. Vizibilă cu ochiul liber, poziţia "antimodernistă" a lui Cezar Petrescu (născut la 1 decembrie 1892) nu-i poate asigura certificatul de bună orientare artistică din partea criticilor cu autoritate ai vremii. Chiar de la debut sînt detectate influenţe sadoveniene indubitabile. Şi, deşi Scrisorile unui răzeş se sting mai degrabă în ecoul tîrziu al modelului A. Daudet cu ale sale Lettres de mon moulin, icoana autohtonă de veşnică pomenire cezarpetresciană rămîne Sadoveanu. Încarcerat pe viaţă şi pe posteritate în formule critice generatoare de disconfort în ierarhizarea valorilor interbelice, Cezar Petrescu este nevoit să-şi încadreze uriaşa Cronică românească a secolului XX în grila strîmtă a rezistentelor etichetări: "întîrziat epigon al semănătorismului", "antimodernist", "emul sadovenian". Se apără, copilăreşte, cu scutul teoriilor lui O. Spengler pe care le deformează involuntar în propriile-i oglinzi de circ, purtate demonstrativ prin labirintul "oraşului cosmopolit" cu oameni dezrădăcinaţi pe care metropola "îi atrage şi îi suge". Aflat la un pas de expresionism, Cezar Petrescu nu posedă aparatul aperceptiv necesar potenţării expresivităţii şi ratează ieşirea din îngustul cerc obsesional al diferitelor medii, tratate mai degrabă în manieră sociologică. Dar tocmai aici se înregistrează un punct forte al demersului său scriitoricesc, constînd în uşurinţa, în lejeritatea (fie ea, din păcate, şi una de substanţă) cu care trece de la sat, "rodul pămîntului", la "tîrgurile unde se moare" pentru a poposi, prin nu mai puţin de cinci romane, în "capitala care ucide". Am schiţat doar o parte din temele monumentalei fresce a secolului trecut prin care, mai mult sau mai puţin transparent, Cezar Petrescu intenţiona a-i concura pe Balzac. Capitolul Război şi pace include romanul Întunecare (1921), alături de alte trei compoziţii mai modeste, mărturisind un alt model de anvergură: Lev Tolstoi. Este un lucru cert că răul tratament critic aplicat prolificului scriitor român încă de la debut este cauzat şi de uriaşa disproporţie dintre ambiţia creatoare, permanent biciuită de lecturi grandioase insuficient digerate, şi modestul produs artistic, parazitat şi paralizat de un verbalism excesiv. Scrierile lui, ivite din vălurelele siajului semănătorist, demonstrează o dată în plus că inerţia unor reflexe de receptare continuă şi după spargerea marelui val.

Gazetar cu ochiul atent la evenimentul senzaţional, întemeietor şi director de reviste mai mult sau mai puţin longevive, printre care şi România literară (1939), redutabil autor de cărţi pentru copii, Cezar Petrescu a fost în timpul vieţii (moare la 9 martie 1961) unul dintre cei mai citiţi autori. El şi-a cîştigat fără greş admiratorii, scoţînd din mantaua colectivă a unor titani cu suflu epic devastator "paradisuri în destrămare". Populate de inocenţi, dezrădăcinaţi, învinşi, lichele de contrast şi sinucigaşi, romanele şi nuvelele sale hrănesc nevoia de lirism reprimat, de paseism şi de lisare a tuturor dezamăgirilor şi decompensărilor de ordin psihologic, social sau istoric.