Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Decalogul nefericirii de Tudorel Urian

Autoare, până în prezent, a unui volum de versuri (Ciorap cu firul dus, Marineasa, 2005) şi a unui roman (Ochelari de damă, Brumar, 2005), Daniela Raţiu este una dintre autoarele tinere de azi despre care ar trebui să se vorbească mai mult. Un bun prilej ar fi recenta publicare de către prestigioasa Editură Cartea Românească a surprinzător de maturului său roman In vitro. Trei vecine de bloc aflate în perioada critică din preajma împlinirii vârstei de patruzeci de ani îşi trăiesc frustrările, obsesiile, eşecurile, dezamăgirile, singurătatea, devitalizarea, resemnarea, într-un cuvânt, drama, în zece scene cotidiene disparate, toate grupate sub semnul celor zece porunci. O astfel de organizare nu foarte originală a materiei epice, cu un alarmant potenţial tezist şi didacticist, nu constituie o premisă de lectură din cale afară de optimistă. Cei care vor trece de această prejudecată, vor avea însă numai de câştigat. Pentru că, din fericire, cititorul are şansa să uite ideile preconcepute chiar de la primele rânduri ale cărţii: "Are 35 de ani. E casnică. De ceva vreme, se gândeşte cum să îşi ucidă soţul". După această constatare, şocantă mai mult prin exprimarea ei directă decât prin eventuala sa excepţionalitate (presupun că în calvarul unei căsnicii astfel de gânduri, fireşte, niciodată duse până la capăt, constituie mai degrabă regula), cartea se citeşte realmente cu sufletul la gură. Daniela Raţiu sondează abisurile sufletului femeiesc într-o manieră care presupune o solidă expertiză în psihologie sau, poate o vastă, dar de neinvidiat, exprienţă de viaţă. Misteriosul eu feminin nu are pentru ea nici un fel de secrete, iar francheţea etalării sale publice are toate şansele să şocheze. Mia, Gisela şi Camelia sunt, la prima vedere, trei vecine de bloc, de vârste apropiate, fără prea multe lucruri în comun. Mia este măritată, celelalte două, nu. Gisela este artistă - cântă la violoncel -, iar planturoasa Camelia tocmai a fost părăsită de amantul ei însurat şi este vag atrasă de tentaţia unei experienţe homosexuale pe care însă o ratează grotesc. Cele trei femei au situaţii sociale diferite, profesii şi sensibilităţi aparent incompatibile. Există însă condiţia de femeie care le apropie. Cele trei se regăsesc în nefericirea comună, în încercarea disperată de a da sens şi speranţă unor existenţe cvasi-eşuate. Frumuseţea se fanează, de visurile adolescentine se alege praful, romantismul devine zgură, grobianismul şi agresivitatea celor din jur, compromisul, exigenţele tot mai scăzute, dispariţia respectului de sine fac parte din noua realitate a vieţii. Cu cinism şi autoironie toate aceste femei îşi asumă noua condiţie. Ea le apropie mai mult decât ar putea să le despartă statutul lor social atât de diferit: "Sunt membre ale unei societăţi secrete. Un club select. Clubul nefututelor." Chiar şi măritata Mia face parte din acest club pentru că, de facto, din căsătoria ei a rămas doar... certificatul. Viaţa fiecăreia dintre cele trei femei este o permanentă bătălie între amintirile luminoase din perioada în care viaţa le era în faţă, cochetau cu siguranţa de sine a tinerelor ce se simt dorite, curtate, pe de o parte, şi dorinţa de a salva aparenţele sociale şi coşmarul de fiecare zi, de cealaltă parte. Aflată la ţară, în vizită la părinţi, Mia are sentimentul că toată lumea din jurul ei îi ghiceşte drama şi că în spatele vorbelor mieroase ale celor din jur se ascunde tăişul zâmbetelor ironice. Pentru a salva aparenţele mimează o convorbire telefonică plină de căldură familială cu soţul ei rămas acasă. În final, îl sună în realitate, pentru ca rudele ei să-l vadă venind să o ia cu maşina şi în felul acesta să aibă proba supremă că viaţa lor este în ordine. Distanţa dintre conversaţia imaginară şi cea reală este neverosimil de mare şi dă întreaga măsură a dramei femeii. Tensiunea aşteptării şi dezamăgirea finală ale femeii sunt admirabil descrise de prozatoare: "Ah, cum sună tonul ăsta, ca o gură care te poate absorbi, ca un tunel uriaş, fără capăt, în care strigi şi strigi şi aştepţi să ţi se răspundă, şi te apucă frigul tot aşteptând, şi ecoul vocii tale se întoarce la tine parcă mai rece, mai dur, numele lui se desparte în litere care zburdă în tunelul ăla, şi doar vocea lui ar putea să adune literele laolaltă şi să facă vântul să nu mai urle aşa, de parcă ar fi pustiit. Şi el, uite, răspunde, şi vocea lui ajunge până la ea aşa, de departe. Şi îl roagă să vină după ea, şi cum îl mai roagă ea, cu vocea molatică, subţire, temătoare şi cum vine răspunsul lui sec că de ce dracu' te-ai dus acolo? Mai bine stăteai acasă şi făceai curat. Şi ea ar fi vrut ca el să vorbească aşa, cald, cum îşi imaginase în curtea maică-sii" (p. 67). Încet, încet, viaţa cotidiană a fiecărei femei se transformă într-un coşmar care o sufocă şi din care nu poate ieşi decât punându-şi capăt zilelor sau ucigându-l pe tot mai nepăsătorul om aflat lângă tine. Mia se gândeşte la ambele variante, dar nu aplică niciuna, dovedind că limitele suportabilităţii omeneşti sunt mult mai largi decât am fi tentaţi să credem. Nu o face nici măcar atunci când, în urma unui accident de circulaţie, rămâne paralizată de la brâu în jos şi este obligată să-şi trăiască restul vieţii într-un cărucior. Toate poveştile puse sub semnul celor 10 porunci sunt exemplare pentru precaritatea condiţiei de femeie şi, în ultimă instanţă, a condiţiei umane. Pentru femeile Danielei Raţiu, la fel ca şi moartea, fericirea este o chestiune care, de la un anumit moment încolo, le priveşte numai pe celelalte. Le admiră, le invidiază, bănuiesc că viaţa lor este o continuă fiestă şi, în acelaşi timp, îşi căinează propria nefericire. Au impresia că opţiunile lor nu au fost cele mai fericite, că au negociat greşit anumite situaţii, că şansa le-a ocolit în momentele decisive şi că eşecul vieţii lor nu este decât un accident personal. În realitate, el constituie mai degrabă regula, nefericirea este înscrisă în chiar gena umană. Sufletul uman este măcinat de culpe, viaţa este mult mai plată decât se prefigurează în visele de tinereţe, frumuseţea este repede trecătoare, nimic din ce e bun nu poate să dureze. Cu o maturitate destul de neobişnuită pentru o scriitoare din tânăra generaţie Daniela Raţiu a aflat deja toate astea, iar romanul său In vitro este încărcat de o tensiune existenţială aflată la limita suportabilităţii. Daniela Raţiu seamănă şi nu seamănă cu scriitorii "generaţiei 2000". Seamănă în măsura în care limbajul ei este unul complet dezinhibat (dar perfect adaptat la realitatea romanescă, autoarea nu foloseşte cuvintele prohibite pentru a epata sau pentru a şoca, ci pentru a da deplină credibilitate unor situaţii care le reclamă), viaţa este privită fără nici o urmă de fard, expresionismul imaginii, tensiunea existenţială sunt uneori greu de suportat. Îi lipseşte însă "machismul" feminin care caracterizează o bună parte din producţia poetelor şi prozatoarelor din ultima generaţie, nu pare atrasă de ego-proză, mânuieşte cu o dexteritate de scriitor încercat stilurile epice şi dovedeşte o forţă puţin comună în a descrie senzaţii şi sentimente. Fără a fi în mod declarat analitică, proza Danielei Raţiu trimite la analiză prin forţa descrierii a ceea ce se petrece în abisurile fiinţei umane. Imaginaţia autoarei nu cunoaşte limite atunci când relatează experienţe senzoriale (trăirile Miei de după accident) sau procese ale gândirii. Dincolo de aparenţe, fiecare fiinţă umană poartă propriile sale secrete, gânduri şi trăiri care nu ies aproape niciodată la suprafaţă. Această lume a autenticităţii ultime este cea care dă substanţă cărţii Danielei Raţiu. Chiar dacă sunt puse sub semnul celor 10 porunci, episoadele aproape disparate care compun romanul In vitro nu trimit decât foarte vag şi mai degrabă formal spre marile învăţături biblice sau către lecţiile morale care se desprind din ele. Revelaţia, atâta câtă este, vizează exclusiv adâncimile sufletului uman (sufletului femeii, de fapt) şi sentimentul covârşitor pentru cititor este cel de intens existenţialism. Proza Danielei Raţiu ar putea deveni o biblie a mişcării feministe de la noi. Un strigăt de revoltă şi un manifest care ne obligă pe noi, bărbaţii, să acordăm mai multă atenţie şi înţelegere fiinţelor din jurul nostru, prea adesea judecate din perspectivă... pur estetică. In vitro este un roman pe deplin credibil, foarte bine scris, care se pretează de minune unei eventuale ecranizări. Numele Daniela Raţiu poate fi un pariu câştigător pentru proza românească de azi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara