Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
De veghe în Amarul Târg de Tudorel Urian

Doar pentru vina de a se fi impus, cu vreo treizeci de cărţi, printre cei mai de seamă critici literari români, lui Gheorghe Grigurcu (născut în 1936) i-a fost pus la îndoială, vreme de decenii, statutul de poet - cel de la începuturi, şi nicicând întrerupt!" Afirmaţia lui Ilie Constantin din Scurta istorie a poeziei române (Editura Albatros, 2005) poate fi luată ca un adevărat laitmotiv al criticii, atunci când vine vorba de poezia lui Gheorghe Grigurcu. Aproape toţi exegeţii de ieri şi de azi căinează statutul de defavorizat al poetului Gheorghe Grigurcu, în raport cu - se presupune - mult mai cunoscutul şi apreciatul critic omonim. O idee, pe cât de generalizată, pe atât de falsă. Dovada? Faptul că poetul Gheorghe Grigurcu se poate lăuda cu un dosar de presă care ar putea umple de invidie orice vedetă a poeziei româneşti postbelice. Despre lirica sa au scris, în timp, printre alţii, Nicu Steinhardt, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Negoiţescu, Cornel Regman, Alexandru Lungu, Victor Felea, Barbu Cioculescu, Florin Mugur, Lucian Raicu, Constantin Abăluţă, Nicolae Manolescu, Ion Pop, Marian Popa, Marin Mincu, Alex Ştefănescu, Al. Cistelecan, Ilie Constantin. Şi niciunul dintre aceşti critici nu i-a pus la îndoială autorului statutul de poet. De unde, atunci, impresia că lirica lui Gheorghe Grigurcu se află într-un permanent con de umbră? Poate din faptul că, deşi îi sunt dedicate serioase studii critice, lirica sa este foarte rar invocată atunci când se fac bilanţuri cu poeţii reprezentativi ai unor epoci sau în cadrul diverselor dezbateri literare. Grigurcu este genul de poet unanim respectat de cei care îi comentează în mod concret cărţile, dar mereu uitat atunci când cadrul se deschide şi vine vorba de actualitatea literară imediată. Pentru a da un exemplu fără nicio legătură cu universul liric al celor în cauză, în percepţia publică, statutul de poet al lui Gheorghe Grigurcu este mai apropiat de cel al lui Petru Creţia decât de cel al lui Nichita Stănescu. O posibilă cauză a lipsei de vizibilitate a autorului în peisajul liric românesc - alta decât (auto)izolarea într-un oraş fără vreo rezonanţă deosebită în lumea literară, precum Târgu Jiu - ar putea ţine, aşa cum arată Ion Pop, chiar de specificitatea liricii lui Gheorghe Grigurcu: "În cazul lui Gheorghe Grigurcu, mai scăzuta audienţă se poate explica desigur şi prin tipul de poezie cultivat, de un acces relativ mai dificil şi nu tocmai în consonanţă cu dominantele mişcării lirice din momentul său de afirmare".
Aflată la întretăierea de drumuri dintre aforism şi haiku, poezia lui Gheorghe Grigurcu este, aşa cum sugerează Ion Pop în excelentul său comentariu, expresia unei biografii încremenite "la vârsta rigorii contemplative, la care ochiul se îndreaptă spre lucruri mai curând pentru a le citi înţelesul decât pentru a le surprinde reliefurile palpabile". Există în versurile lui Gheorghe Grigurcu o tristeţe bacoviană născută dintr-un joc al perspectivelor interioritate/exterioritate, reflecţie/contemplaţie, menit să potenţeze, până la manierism, sentimentul de singurătate. Retorica minimalistă, esenţializată, lasă vaste spaţii albe în care poezia se naşte cu ajutorul complice al inteligenţei, culturii şi imaginaţiei fiecărui cititor.
Şoseta cu bluesuri este un volum emblematic pentru lirica lui Gheorghe Grigurcu, atât în ce priveşte imaginarul, cât şi formele de exprimare poetică. În poemul Cunoscutul şi necunoscutul, ideea filosofică a lui Lucian Blaga, din Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este distilată în numai câteva versuri, fără ca prin aceasta forţa revelaţiei să se diminueze în vreun fel. Altminteri, raportarea la mister, ca metodă de cunoaştere, se face la fel ca la ilustrul său înaintaş: Să găseşti necunoscutul/ în cunoscut/ dar (mult mai greu)/ cunoscutul în necunoscut/ (ca şi cum ai înţepa o minge/ şi-ai privi îndurerat/ cum se dezumflă)." (p. 20) Ultima paranteză ar fi putut să lipsească, situaţie în care cititorului i s-ar fi deschis un vast spaţiu de reflecţie. Autorul a dorit însă să-şi facă publică afinitatea cu gândirea lui Blaga.
Redutabil autor de aforisme, autorul scrie catrene în care raţionamentul este decupat cu precizie chirurgicală: "Construieşti un zid spre a te apăra/ dar se scurg atâtea zile-asemeni nopţilor/ şi atâtea nopţi asemeni zilelor/ încât tu eşti nevoit să aperi zidul" (Metamorfoză, p. 67). Deşi sugerează un anumit gol existenţial, poemele de acest tip au o robusteţe cerebrală care trece dincolo de trăirea propriu-zisă. Ceea ce iese în evidenţă este modul în care a fost şlefuit raţionamentul, nu angoasa existenţială care, foarte probabil, l-a generat.
În paralel cu aceste catrene-aforism, în care accentul cade pe raţionament, autorul scrie şi haiku-uri, adieri de imaginaţie, imponderabile de simţire, în urma cărora nu rămâne decât un delicat parfum sinonim cu bucuria contemplaţiei estetice: "Intrat din greşeală-n odaie/ aerul cald zbătându-se/ aidoma unei păsări" (Semn de carte, pag. 108).
Fiecare poem al lui Gheorghe Grigurcu este o cale de întoarcere la propriu-i sine. Uneori "biografismul" este temeinic încifrat în viziunea poetică, alteori este explicit, ca în poemul LXX, scris, probabil, la împlinirea vârstei sugerate de titlu. Poezia devine un excelent prilej de rememorare a unei stări de spirit dintr-o vreme în care imaginaţia poetică zburda liberă pe câmpii nesfârşite, dar şi de contemplare melancolică a situaţiei sale actuale. Combinaţia de suprarealism şi confesiune cu accente existenţiale sugerează perfect cele două vârste ale autorului, vitalismul tinereţii (prin forţa imaginaţiei) şi oboseala septuagenarului (inclusiv sau, mai ales artistică) "Muntele se desfăcea cum poala unei rochii/ o cheie uitată înlăuntrul unei legi/ un drum pavat cu aparate de radio vechi/ vântul trandafiriu cum o roză în fereastră/ soarele se transforma-n fulgi se destrama/ apa cotcodăcea se agita cum o găină/ etc. etc.// am obosit am îmbătrânit/ îmi umplu zilele cu extraordinara migală a melancoliei/ îmi restaurez amintirile cum o vastă pictură veche."(p. 36)
Fireşte, viziunea biografistă nu ar fi fost completă fără o nouă evocare a Amarului Târg, reperul obsedant al liricii lui Gheorghe Grigurcu. În Ilustrată din Amarul Târg, poetul se plimbă pe străzile pustiite ale urbei, cufundat în gândurile sale - deloc optimiste -, precum un alt Leopold Bloom. Dubla perspectivă interioritate/exterioritate, specifică poeziei lui Gheorghe Grigurcu, devine explicită, reliefurile palpabile alternând cu meditaţiile poetului stors de iluzii. Dacă în poemele minimaliste viziunea poetică este întemeiată fie pe reflecţie filosofică, fie pe contemplaţie, în Ilustrată din Amarul Târg cele două elemente coabitează într-o strânsă îngemănare: "Fragilă-i viaţa cum un nor cum tunetul său/ limba umflată de teamă o bolboroseşte abia/ e duminica morţilor ce-şi înregistrează vocile/ nespus de grijulii pe banda magnetică/ un munte cocoţat până la înălţimea turnului Primăriei/ un acord comercial aşternut cu cerneală stângace cum sângele/ case-ntregi pleacă-n Vest ziduri oarbe/ căutând pe-ntuneric necunoscutul şoselelor/ speranţele cum pete prea vechi pentru-a mai putea fi luate-n seamă/ în localul din colţ perorează mici demagogi cu creier de lână/ şovăitor se scoală poetul de la masă/ sătul de poezie ca de-o mâncare grasă" (p. 31).
Singur în Amarul Târg poetul trăieşte aproape exclusiv în lumea literaturii. Versurile tinerilor poeţi de azi îl întorc în timp la anii propriilor sale efervescenţe lirice, când viaţa era în faţă, imaginarul nu avea stavile, iar simţurile erau deschise spre tot ceea ce ar fi fost susceptibil să se transforme în materie poetică. Singurătatea şi oboseala se citesc încă o dată printre rânduri. Miza ideatică stă în tăcerea de dincolo de cuvinte, în imaginea care se conturează în mintea fiecărui cititor în spaţiul de meditaţie de dincolo de ultimul rând al poemului: "Mă simt citindu-l pe câte un/ tânăr poet deopotrivă turbulent visător/ ca apa Dâmboviţei ce i se plimba pe chip/ ca nimbul de foc al Cercului Militar la amiază/ pe care-l împătureşte-n servietă/ ca zumzetul erudit al frunzelor Cişmigiului/ pe care-l consultă ca pe-un dicţionar/ ca şi cum m-aş întoarce într-o odaie/ unde-am locuit cândva/ acum ocupată de altul" (Proză, p. 119).
Inteligentă, delicată şi foarte tristă, aflată la răscrucea de drumuri unde se întâlnesc reflecţia filozofică, trăirea senzorială şi contemplaţia estetică, poezia lui Gheorghe Grigurcu merită, cu siguranţă, un loc mai bun în tabloul liricii româneşti postbelice şi, implicit, în conştiinţa publicului larg. Ar fi păcat ca ea să rămână, aşa cum este în prezent, doar o delicatesă pour les connaisseurs.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara