Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ochean:
De veghe de Paul Miron


Uriel aprinse o lumînare şi o îndesă tare în opaiţ. Deodată grădina se schimbă, parcă trezită la bătaia unui clopot. Frunzele de aur ale stejarilor ca şi cele de tei şi de mesteacăn se aprinseră şi ele pîlpîind în rînd cu izvorul luminii. Umbrele lor jucau graţios un joc nemaivăzut.
Rămas singur de veghe, pentru prima dată de cînd lucra în cetatea cerească se gîndea cu grijă dacă va putea face faţă. Pe aleea principală descoperi un copac care nu se asociase bucuriei celorlalţi: nu se legăna, nu lucea. Îmbrăcat în negură tristă, trosnea doar ca o toacă putredă. Pe trunchi scrisese cineva: "Pomul cunoştinţei". Paznicul simţi o răceală ce îl înăduşea. Se grăbi să iasă din vatra blestemată, cînd la rădăcină zări două smaragde cum nu mai văzuse. Îl chemau îmbietor.
Ager şi agil cum era, îi fu uşor să se arunce după pietrele ispititoare, dar cînd căzu pe iarba moale, smaragdele dispăruseră.
Căută prin livada cireşilor înfloriţi, da, acolo erau. Cu cît ele se îndepărtau, cu atît se înverşuna el, urmărindu-le. Dar îşi dădu seama că, împins de cineva, alunecă spre locul numit Genunea Raiului, acolo unde nevolnicii şi păcătoşii, adică toţi cei care spurcă ce ating, sînt aruncaţi în focul gheenei. Ajuns pe buza prăpastiei, văzu pe fundul cenuşiu ochii de smaragd ai Şarpelui clipind. Bestia îl aştepta. Încercă să se prindă de nişte trandafiri, dar se înţepă şi îi rupse. Mîinile înţepenite dădură de scoarţa unui pom, un gutui pitic, ce cînta din frunză un cîntec străvechi. Acesta întinse o crenguţă cu două poame care se prăvăliră sărind din piatră în piatră. Aşa s-a salvat.
Răsufla greu, aşteptînd să se liniştească, dar nu se sculă încă. Pe peretele de stînci ameninţătoare urca - ce minune! - un om îmbrăcat cu deosebită grijă. Uriel îl recunoscu. Ajuns pe platoul de sus, noul venit îşi scoase pălăria: "Am onoarea să te salut, vajnice căpitan!" Răspunsul lui Uriel îngheţă aerul: "Ne cunoaştem?" - "Desigur. Ne-am văzut în curte, la Adam şi Eva. Mai ştii? Priveam amîndoi cum lacrimile nefericitei Eva se rostogoleau în troaca scroafelor... De pe atunci te admir." - "Înainte de potop?" Bărbatul cel elegant smulse două crengi din pomul salvator. "Am venit să tai pe netrebnicul ăsta de pădureţ. Încurcă lumea." - "Ba n-ai să tai nimic. Ai să te întorci frumuşel de unde ai venit", îl ameninţă Uriel cu mîna pe jungherul din centură. Puseră altă lumînare în opaiţ care căzu în burta vasului, dar nu se stinse. Deodată sună goarna de alarmă. Cineva strigă de la poartă: "Nene Uriel, nene!" - "Cine e?" - "Eu sînt, Lot. Am venit să... să-ţi sărut mîna." Vizitatorul se băgă în faţă: "Linişteşte-te, tinere! Asta e tot?" - "Nu. Ba da. A spus tătucu să mă duc mai repede să vă spun la toţi... să văd, dacă Cel de Sus..." - "N-avem timp. Spune odată!" Ca un ecou cuvîntă şi însoţitorul: "N-avem timp." - "Deschide, nene! Eu sînt, Lot. Să nu uit: Ard cetăţile de pe Iordan. Veniţi repede!" Uriel nu-şi credea ochilor: "În zare, pălălaiele înalte luminau cerul; pe cel de deasupra şi pe cel dedesupt ce tremura în apele rîului.