Pentru că avem o iarnă geroasă, cu ţurţuri care atârnă ameninţător de streşini, ne putem întreba de unde vine ţurţurul. Răspunsul e simplu, dacă ne amintim latina. Fiindcă ţurţurul vine sau cade de sus, iar despre cuvântul sus ştim că provine din adverbul latin sursum, cu varianta sursus, sau poate chiar din sus, prescurtarea adverbului compus susque deque, care înseamnă: şi de jos şi în sus şi de sus în jos, altfel spus, mai mult sau mai puţin sau indiferent.

Avem de a face aici cu acea iscusinţă a limbii latine, în care, bunăoară, altitudinea gândirii îi asigură implicit profunzimea, printr-o surprinzătoare complementaritate integratoare, şi îngăduite parcurgerea instantanee a traseului total dintre extreme printr-o neîntreruptă mişcare de du-te-vino.

Sursum însă, strict vorbind, indică o mişcare de jos în sus, ca bunăoară la Plaut (după Guţu): sursum ascendere in tectum = a se urca (în sus) pe acoperiş. Pentru mişcarea inversă, de sus în jos, care ne interesează în cazul ţurţurelui, avem nevoie de un compus al lui sursum (sau sursus), anume de adverbul desursum, atestat târziu, la Tertulian.

Îl găsim şi în Vulgata (Ioan 3,31), cu sensul de sus în jos sau de sus: Qui de sursum venit, supra omnes est; qui est de terra, de terre loquitur. Qui de caelo venit, supra omnes est=Cel ce vine de sus este deasupra tuturor.

Am reprodus versetul 31 în întregime din două motive. Mai întâi, pentru a ne îngădui plăcuta zăbavă a recunoaşterii şi petrecerii într-o limbă latină din care ne tragem aproape cuvânt cu cuvânt şi turnură de frază cu turnură de frază. Apoi, pentru a vedea cât de uşor putem înţelege latina şi, uneori fără să ne dăm seama, cât de mult atârnăm de eternitatea limbii latine.

Întorcându-ne la versetul reprodus puţin mai sus, putem vedea că pe lângă adverbul de sus (de sursum), am subliniat şi adverbul deasupra (supra), iar cu câteva versete mai înainte întâlnim etimonul lui deasupra, anume desuper: „Nisi quis natus fuerit desuper non potest videre regnum Dei” = „ De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3,3).

Admirabilă pentru fluenţa şi pentru valorificarea iscusită a înlesnirilor lexicale şi sintactice de care dispunea pentru a ne mişca atât de dezinvolt în această latină biblică pregătitoare a românei este şi versiunea arhaizantă (prin firea lucrurilor) a Cărţii Sfinte, păstrătoarea limbii celei vechi căreia îi ducea dorul poetul, socotind-o cum ştim şi cum simţim împreună cu el, mai înţeleaptă şi mai încărcată de comori decât limba de azi, cu alte conectări, aceasta, adesea preţioase şi ele, nici vorbă, şi cu alte adaptări funcţionale din mers la prezentul necontenit presant şi imperativ. Găsim apoi, într-un chip încântător şi confortabil, bunul prilej de a constata că uricele şi iscusinţele limbii noastre neo-latine merg mână în mână.

Dacă sus (din sursus) şi deasupra (fie din de ad supra, după DEX, fie din desuper) au fost de mult revendicate pentru fondul latin moştenit, în schimb ţurţurul, care figurează în dicţionare ca un cuvânt cu etimologie necunoscută, abia acum poate fi recuperat cu încrederea conferită de evidenţă, sporindu-ne astfel conştiinţa latinităţii.

Cu înţelesul lui principal (mic sloi de gheaţă format prin scurgerea apei pe vreme geroasă), dar şi cu un sens secundar, acela de jgheab, ţurţurul are un sinonim, anume ţurloi, tot cu et. nec. Şi tot, cum vedem abia acum, cu originea în sursum sau sursus.

Aceeaşi origine are probabil şi cuvântul ţuşti, socotit în mod abuziv onomatopeic, prin care exprimăm mişcarea bruscă şi precipitată a unei fiinţe care sare, care ţâşneşte de undeva, cu variantele ţâşti şi ţâşt. Bineînţeles, tot de aci vine şi verbul a ţâşni care exprimă aceeaşi mişcare bruscă de jos în sus ca şi interjecţia ţâşti, împroşcarea cu apă sub presiune, ţâşnitura sau ţâşnirea, precum şi (despre fiinţe) ieşirea de undeva pe neaşteptate, ivirea bruscă de undeva.

Să trecem acum, în partea a doua a secvenţei de azi, la cuvintele huzur şi dobândă. Despre cel dintâi (trai comod şi lipsit de griji, viaţă de trândăvie) ştim că e caracteristic pentru spaţiul balcanic, cu sonorităţi amintind de placiditatea rarefiată a câmpiei Bărăganului (cf. Ţăndărei) şi folosit din această pricină în literatura de ficţiune. Dacă nu mă înşel, Paul Georgescu îl utilizează ca toponim definitoriu într-un roman a cărui acţiune se situează la Huzurei, aşezare unde în aparenţă nu se petrece nimic sau unde, mai bine zis, se petrece tocmai huzurul.

Etimologic, huzurul e asigurat de camăta sau suma împrumutată cu dobândă de rentierii de altădată, numită pe latineşte usura. Este sensul 3 din dicţionarul lui Guţu: dobânda pe lună a unei sume împrumutate. În consecinţă, datoria creşte prin înmulţirea dobânzilor (la Nepos): multiplicandis usuris aes alienum crescit.

Cuvântul e folosit şi în Sfânta Scriptură, în Pilda minelor din Luca 19,23: „Pentru ce deci n-ai dat banul meu schimbătorilor de bani?”, îşi întreabă stăpânul sluga vicleană (şi leneşă, am putea adăuga, ţinând seamă de versiunea Vetus latina cu circulaţie la Dunărea de Jos în care adresarea e mai explicită: improbe serve et piger, faţă de mai succinta şi neutra nequam din Vulgata). În felul acesta, întorcându-se, ar fi putut lua acel ban cu dobândă = cum usuris. „Luaţi de la el mina şi daţi-o celui ce are zece mine” – iată hotărârea neaşteptată a stăpânului. Când cei de faţă observă cu mirare că acela e un om avut, nicidecum un nevoiaş, răspunsul sună răspicat, în chip de sentinţă pentru răsplata hărniciei: „Zic vouă că oricui are i se va da, iar de la cel ce nu are şi ceea ce are i se va lua” = omni habentem dabitur et abundabit, ab eo autem qui non habet et quod habet auferteur (19,26).

Pentru aspectul fonetic al cuvântului dobândă e important să cunoaştem pasajul complet: omni habenti dabitur et abundabit, în care sunt marcate net consoanele d, b, n şi d, nu doar omni habenti dabitur, care e o formă prescurtată sau mai curând incompletă, după care probabil s-a făcut traducerea în română.

Dar asocierea ideatică a verbelor a i se da (dabitur) şi a avea din belşug (abundabit) e importantă nu numai pentru aspectul fonetic al cuvintelor româneşti (îndeosebi prezenţa consoanei n), ci şi pentru aspectul lor semantic. Fiindcă au rezultat două cuvinte, nu unul singur. Putem uşor observa că, pe lângă dobînda în sens strict, acea usura latină percepută lunar din care s-a ajuns la huzur, din aceleaşi cuvinte latineşti asociate nemijlocit mai derivă un cuvânt, anume dobândirea de bunuri în general.

Dacă celui ce are i se va da, el va primi, va dobândi şi va deţine mai mult decât avea înainte. Să nu uităm însă că cel ce dobândeşte nu primeşte banul degeaba, ca pe un dar gratuit, ci pentru că ştie să obţină banul şi singur, ştie să câştige prin ingeniozitatea şi osteneala lui, posedă cheia abundenţei şi de aceea nu-i este greu să dobândească bunăstarea.

Pasajul fiind memorabil, s-a putu fixa uşor în mintea (şi limba) credincioşilor. Dar mai există un motiv pentru reţinerea lui: reluarea în mai multe relatări evanghelice. Iată cum apare în Matei 25,27-29: „Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobîndă (cum usura). Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi (dabitur et abundabit)”.

Cât priveşte originea, se crede că huzurul e un cuvânt turcesc, iar dobânda şi dobândirea ar fi slavoneşti.

Huzurul e desigur un cuvânt expresiv foarte „turcesc”, pentru simplul motiv că a fost însuşit şi folosit cu „autoritate” şi cu rafinament de turci, devenind chiar un stil de viaţă în lunga perioasă a huzurului asigurat de pacea otomană a paşalelor, când Imperiul militar prădalnic trăia fără griji pe seama supuşilor islamizaţi din Asia Mică şi din Balcanii în care mai înainte se vorbise latineşte timp de veacuri.

Iar despre dobândă se crede că ar fi un cuvânt slav probabil pentru că, întâmplător, e atestat în texte slavoneşti mai vechi decât cele româneşti, şi nu pentru că i s-ar fi putut găsi un pretins caracter pur slavic. Cine studiază ce au găsit aici cotropitorii începe să vadă că, într-o mare măsură, slavona e şi ea, sub aspect lexical, asemenea limbii utilizate de turci, un amestec prădalnic de latină şi tracică.