La 82 de ani, Teodor Vârgolici socoteşte că a venit timpul să poarte un dialog cu sine însuşi, un dialog făcut public, vreau să spun, astfel cum ni-l oferă în cartea sa recentă: Dialog cu mine însumi (Editura Muzeul Literaturii Române, 2012).

Cititorii mai vechi ai lui Vârgolici, printre care mă număr, obişnuiţi cu stilul mai degrabă alb al cercetătorului literar, voit impersonal prea adesea, preocupat, înainte de toate, să nu trădeze spiritul exactităţii, acei cititori vechi, aşadar, vor observa deosebirea: cel care vorbeşte acum despre sine şi despre întâmplări şi oameni care l-au marcat este volubil şi expansiv, dispus să transmită textului o emoţie pe care altădată o jugula. Sunt pagini dintre cele mai pline de căldură din câte a scris Vârgolici, acestea care ne trimit în lumea îndepărtatei copilării şi adolescenţe, în proximitatea celor doi părinţi, a tatălui, vrednic slujitor, ca preot, al bisericii din Valea Cânepii şi, mai târziu, al alteia din Brăila, a mamei, învăţătoarea dedicată instruirii copiilor pe care îi învaţă nu doar carte, ci şi jocuri şi cântece, ea însăşi cântând „discret la vioară”.
Căldura specială a tonului o vom percepe încă mai vie în paginile de evocare a Brăilei, expresie a unei legături culturale şi sufleteşti din care Vârgolici nu face o taină. Dimpotrivă. „Cu oraşul Brăila – va scrie – m-am contopit cu întreaga fiinţă, în cuget şi simţire”. Este ceea ce îl şi face să lanseze, parafrazându-l pe Miron Costin, sintagma de neamul brăilenilor, o „rasă umană” căreia îi aparţine, un motiv de satisfacţie neascunsă.
Nu fac la rândul meu un secret din faptul că nutresc sentimente asemănătoare, brăilean şi filobră ilean ca şi Vârgolici, pe urmele căruia, pe o porţiune a vieţii, pot spune că am şi mers. Când era elev în clasa a opta (ultima) a Liceului „Nicolae Bălcescu”, eram şi eu, intrat cu examen, în clasa întâi. Ceea ce înseamnă că măcar un an am fost colegi de şcoală. Colegi care nu am ştiut unul de altul, ce e drept. Dar cum să fi ştiut, ce relaţie putea să existe, atunci, între un băieţaş de unsprezece ani şi un tânăr de optsprezece? Uzanţele din şcoală creau între unii şi alţii distanţe cosmice şi dacă vreunul dintre noi, elevii mici, dorea să-i spună ceva unuia dintr-a opta, apelativul „domnule elev” era obligatoriu. Comunicarea nu avea cum să se lege între unul şi altul şi nici obiect nu prea avea. Ne-am cunoscut de aceea mai târziu, la Bucureşti, în redacţia „Gazetei literare” unde eu fusesem angajat corector, în 1958, iar Vârgolici colabora de câţiva ani cu articole.
Dar să nu plec prea repede, făcând aceste însemnări, din spaţiul Brăilei, al oraşului nostru magic dunărean, astfel cum şi-l aminteşte Vârgolici în cartea sa. Cu largi bulevarde dispuse în evantai, pornind de la Dunăre şi ajungând tot la Dunăre, cu berării, cafenele, ceainării, grădini de vară, cu cele patru sau cinci cinematografe care funcţionau din plin înainte de război şi câţiva ani după, cu teatrele „Comunal” (azi „Maria Filotti”) şi „Lyra”, cu Passalaqua, sala impunătoare de spectacole, cu parter, balcoane, loji, galerie, distrusă în timpul lui Ceauşescu, cu biblioteca „Armencea”, cu „Cercle Voltaire”, cu librăriile Löbel, Pandele Stănescu, Teodor Manea, cu arena de box de pe Regală, cu Grădina Mare, cu tramvaiele care făceau curse la Monument şi la Lacul Sărat, cu Ceasul din Centru şi cu grupul statuar tot de acolo închinat de „românii recunoscători” Împăratului Traian. Sunt apoi oamenii Brăilei readuşi de Vârgolici în atenţie, brăilenii care s-au ilustrat eminent în tot felul de domenii, în ţară şi în lume, în literatură, în muzică şi în alte arte, în sociologie, în filosofie, în logică etc., etc. Şirul scriitorilor, ordonaţi alfabetic, începe cu Ury Benador şi se încheie cu Ilarie Voronca, incluzându-i, desigur, la locul indicat de alfabet, pe Panait Istrati, pe Sebastian şi pe atâţia alţii. Aş completa lista lui Vârgolici cu măcar alte câteva nume care lui i-au scăpat. Mă gândesc la D. Trost, poetul suprarealist, la prozatorul Mircea Săndulescu, la Eugenia Tudor Anton, istoric literar şi critic, editoarea Hortensiei Papadat Bengescu, la Petre Mihai Băcanu, jurnalist cu mare carieră postdecembristă, la pictorul Marius Teodorescu, la poeta Victoria Milescu. Şi mai sunt şi alţii care ar putea intra pe invidiabila listă.
Plecat din Brăila după ce mai întâi debutase cu poezii într-o publicaţ ie locală, Vârgolici are, încă de student, şansa întâlnirii cu G. Călinescu. Profesorul îl integrează grupului său de cercetători de la Institutul pe care îl conducea, îi fixează teme de studiu printre care şi aceea dedicată lui Gala Galaction. Motivaţia: „Eşti fiu de preot, vei face o teză despre opera părintelui Gala Galaction”. Şi într-adevăr, o mare parte din energie şi toată priceperea Vârgolici şi le-a dăruit studierii şi publicării lui Gala Galaction şi în primul rând, publicării integrale a Jurnalului (5 volume), operă monumentală care îl repoziţionează pe acest scriitor în literatura română (pe o treaptă mai sus). Îi datorăm de asemeni lui Vârgolici editarea integrală a lui Bolintineanu (12 volume), Emil Gârleanu (2 volume), Panait Istrati (2 volume, în seria „Opere fundamentale” editată de Academia Română), monografiile închinate lui Bolintineanu, Alecu Russo, Alecsandri, studiile ample dedicate romanului românesc din secolul XIX, interferenţelor literare româno-franceze. Sunt rodul miilor de ore consumate în bibliotecă de acest cărturar. O viaţă.
Îmi mai rămâne să semnalez umorul presărat de Vârgolici în cartea sa de amintiri, în relatarea unor evenimente pe care le-a trăit, unele aducând în scenă mari oameni ai istoriei contemporane. A făcut parte dintr-o delegaţie culturală care a vizitat China, protocolul prevăzând şi o primire a românilor la Mao Tse Dun. Primirea are loc, şeful delegaţiei noastre transmite mesajul de salut din partea lui Ceauşescu, Mao răspunde, iar interpretul oficial traduce răspunsul acestuia care sună astfel: „Tovarăşul Mao Tse Dun mulţumeşte tovarăşului Nicolae Ceauşescu pentru urările adresate şi, la rândul său, urează poporului frate român succes în construirea societăţii socialiste, multă sănătate şi putere de muncă tovarăşului Nicolae Ceauşescu”. Mirarea lui Vârgolici priveşte extraordinara capacitate de sinteză a limbii chineze deoarece marele conducător, pentru a exprima mesajul de mai sus, emisese un singur sunet, „un fel de «H»”. Să fie oare chiar atât de sintetică limba chineză? O întrebare al cărei răspuns nu ştiu dacă până azi Vârgolici l-a găsit.