Se vorbeşte în ultima vreme despre „presa de monden” – categorie care pare să ocupe un loc bine definit între specialităţ ile jurnalistice.
Eticheta e menită să confere respectabilitate, înlocuind formule mai transparente, conotate peiorativ, de tipul presa de scandal sau de cancan, presa tabloidă etc.: „aduce vedetele din România faţă în faţă cu presa de monden care scrie despre ele” (vedeta.ro); „oferă săptămână de săptămână subiecte pentru presa de monden” (ziare.com) etc. Termenul monden este cuprins într-un tipar sintactic (presa de specialitate, jurnalismul de actualitate) specific substantivelor abstracte. Sintagma e involuntar comică (pentru cine nu a auzit-o de atâtea ori încât să se obişnuiască cu ea): monden, spre deosebire de actualitate, scandal sau cancan, e un adjectiv care, chiar când se substantivizează, nu capătă, în mod tradiţional şi obişnuit, sens abstract. Dicţionarele actuale indică doar posibilitatea de substantivizare cu înţelesul „persoană mondenă”. În ultima vreme, cuvântul e însă folosit tot mai mult ca substantiv cu valoare abstractă: se vorbeşte despre jurnaliştii de monden („Ai putea deveni jurnalist de monden”, clopotel.ro), despre „departamentul de monden al unei televiziuni” (garbo.ro) şi, desigur, despre bloguri de monden şi site-uri de monden („Mediafax.ro a ajuns şi site de monden”, zoso.ro). Monden desemnează, în asemenea contexte, categoria socială sau culturală a mondenităţii: „românii sunt mai interesaţi de monden decât de politică” (gazetaromana.ro).
De fapt, în structura presă de monden stranie este doar structura sintactică asociată substantivizării mondenului; dacă ar fi fost vorba de presa mondenă, am fi regăsit o tradiţie instituită cu un secol în urmă, prin preluarea din franceză a termenului mondain şi a combinaţiilor sale. În Le Trésor de la langue française informatisé (TLFi) sunt înregistrate sintagmele chroniqueur mondain şi journaliste mondain, folosite deja pe la 1900. S-a petrecut totuşi o modificare, în timp, a sensului şi a conotaţiilor termenului şi mai ales a acoperirii sale referenţiale. Autorii TLFi descriu, cu prudenţă, subiectele vieţii mondene ca provenind din „la société des gens en vue”; vizibilitatea e o noţiune neutră, care acoperă la fel de bine prinţi, familii nobiliare (mai ales cu un secol în urmă), afacerişti, actori, cântăreţi, fotbalişti (mai ales în vremurile noastre). În DEX, termenul monden e definit în cheie admirativă, cu evaluări predominant pozitive: „Care aparţine înaltei societăţi, care ţine de viaţa de lux şi de petreceri a acestei societăţi; care reflectă sau priveşte o astfel de viaţă”. Interesant e că nici măcar în plin regim comunist termenul nu primea o condamnare explicită, ci doar una implicită (luxul şi burghezia fiind noţiuni din sfera inamicului ideologic); în Dicţionarul limbii române moderne (DLRM, 1958), monden înseamnă „care ţine de viaţa de lux şi de petreceri”, iar în Dicţionarul limbii române (DLR, Litera M, 1965), e descris ca „specific cercurilor înalte ale societăţii (burgheze)”. Dintre dicţionarele generale recente, doar NDU 2006 e mai prudent, raportându-se la „viaţa de societate”; DEXI 2007 evocă în continuare „cercurile înalte”. Majoritatea definiţiilor din dicţionare se potrivesc mai curând lumii descrise pe la 1900 de Claymoor (Mişu Văcărescu), decât celei destul de sordide din tabloidele de astăzi. Deşi nici lumea lui Claymoor nu era ferită de bănuiala imposturii pestriţe. Istoria mondenităţii autohtone e marcată de ironiile lui Caragiale; în High-life e descris Edgar Bostandaki, „cronicar high-life”, „cronicar de salon”, care scrie carnet mondain (în Vocea zimbrului, cu titlul „Cum se pitrece la noi“): “Ei! Şi totuşi, cât de corect şi de discret, cât de galant şi de imparţial, însuşi Turturel a greşit o dată un carnet mondain”. Schiţa High-life a fost publicată în Universul, în 1899, chiar cu subtitlul Carnet-Mondain. Termenul francez nu se adaptase încă grafic, dar specia jurnalistică era deja instalată.
În secolul al XIX-lea, termenul monden nu intrase încă în română. În Vocabular purtăreţ rumânesc-franţozesc şi franţozescrumânesc (1839), Vaillant traduce adjectivul fr. mondain prin „lumeţ” (pentru persoane) şi „lumesc” (pentru lucruri). În dicţionarul francez-român, român-francez al lui G.M. Antonescu (ediţia a doua, 1892), mondain era tradus prin „mundan, care iubeşte vanităţile lumii”, iar mondanité avea echivalarea „vanitate mundană, deşertăciune lumească”. Latinismul mundan fusese inclus de Laurian şi Massim în dicţionarul academic al limbii române (1876), ilustrat de sintagme ca lucrurile mundane, plăceri mundane, înţelepciune mundană („în opoziţie cu sacră, divină”); dicţionarul cuprindea de altfel şi termenul mund „lume”. În franceză şi în dicţionarele bilingve mai vechi e transparentă conotaţia mai curând negativă avută de la început de monden. Uzul actual continuă de fapt o tradiţie de un secol, încercând să-şi legitimeze obiectul de activitate prin aerul de eleganţă al franţuzismului; de fapt, ambiguitatea semantică a termenului e veche şi contextele actuale de folosire vor continua probabil să-i accentueze conotaţiile negative.
