Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
„De linişte fiinţa mea se teme”… de Nicolae Manolescu

... scria încă tânărul Adrian Păunescu, copilul teribil al poeziei noastre din anii ‘60. A trăit întreaga viaţă din gestul gălăgios, ostentativ şi incomod.

Omul şi poetul au iubit deopotrivă scena, tribuna, locul public. Au fost, şi unul şi altul, victima excesului propriilor calităţi. Personalitate puternică, omul a îmbrăţişat toate cauzele, bune sau rele, cu aceeaşi pasiune. Orgolios, poetul s-a simţit în permanenţă chemat să ia atitudine şi nu s-a mulţumit niciodată să fie în pas cu veacul: a vrut să schimbe lumea. Un aer maiakovskian îi străbate poezia de tinereţe, plină de declaraţii enorme:

Cântecul meu s-a săturat să fie
Doar martor, invitat ca la o nuntă,
El face revoluţie când cântă…

Că poetul era încă sincer şi naiv în patosul lui o dovedeşte melancolia de care e uneori pătruns la gândul că şi-a greşit destinul. Astfel de schimbări de umoare sunt caracteristice poeţilor temperamentali şi afectivi. În cazul tânărului Adrian Păunescu, ele denotă o autenticitate a emoţiei care se regăseşte însă foarte rar mai târziu. Poetul va căuta, cu timpul, postura cea mai avantajoasă, deseori cu preţul sacrificării artei, în care eul să ţâşnească hipertrofic. Versurile devin tot mai zgomotoase, ca un zăngănit de săbii, îmbrăcând un echipament de campanie, orale şi neglijente. Lirismul se reduce la persuasiune, iar retorica la oratorie. Doar Mircea Dinescu va mai lega la fel de strâns poezia de jurnalism, intimitatea de agoră şi emoţia de cotidian şi de eveniment. În generaţia anterioară, dar siliţi de împrejurări, o mai făcuseră Mihai Beniuc şi Geo Dumitrescu. De pe la mijlocul anilor ’70, Adrian Păunescu urcă poezia (a lui şi a altora) pe scena Cântării României. Mici acte de curaj sunt compromise de mari laşităţi, iar pretenţia de a rosti adevărul este copleşită de reverenţe făcute puterii. Dintr-un posibil disident, autorul Istoriei unei secunde devine un poet de Curte.

Cel mai mare duşman al lui Adrian Păunescu, poetul deopotrivă aclamat şi huiduit, a fost el însuşi. A avut, desigur, spre deosebire de alţii, meritul de a rămâne fidel propriilor angajamente, chiar dacă erau greşite. S-a înscris, după 1989, într-un fantomatic partid de tip comunist, evocându-l în revista pe care o scria mai mult singur pe Ceauşescu, la fiecare 26 ianuarie, el, care nu pariase, în definitiv, înainte pe comunism, ci pe convingerea că versiunea lui naţionalistă din ultimele două decenii îl face benefic pentru ţară, iar în dictator văzuse, la fel de absurd, un aliat strategic în bătălia cu cenzura. Va ţine până la capăt partea acestui trecut pe care versurile lui cele mai curajoase îl judecaseră cât se poate de aspru, fie patetic („Să fii ţăran, să vii în capitală/ Să-ţi mai alini a morţii tale teamă,/ Să nu te bage nici portaru-n seamă,/ Să taci văzând cum doctorul înşeală/ La licitaţii pentru câte-o boală/ Mai scumpă ca o clasă socială”), fie ironic („Şi ce se mai poate/ Când totul se poate?”). Dar, iarăşi spre deosebire de alţii, a avut puterea de a recunoaşte că a greşit. Împotriva celor care îl laudă sau îl blamează astăzi la fel de fără măsură, suntem obligaţi să cântărim lucrurile cu toată obiectivitatea. Şi să recunoaştem că nu i-a plăcut întotdeauna să stea sub vremi. S-a revoltat uneori împotriva vremilor şi, mai mult decât atât, împotriva lui însuşi:

Am fost comediantul fără voie,
Am fost ruşinea cea neruşinată
Acum strângând eroare lângă pată,
Pe viaţa mea greşită trec ca Noe.

Şi, dacă, aşa cum spuneam, şi-a urmat inima, a făcut-o şi la bine şi la rău, cu o încăpăţânare de la care i se trag şi josniciile şi sublimităţile:

Dar n-am ce-i face, merg în urma ei,
Şi-s gata la orice să mă aştept,
Această oaie ce o port în piept,
Această inimă fără idei.
Ca un cioban cu oaia lui cinstit,
Urmându-mi inima pân-la sfârşit.

Nu trebuie uitat publicistul, acela care a făcut din „Flacăra” o publicaţie vie şi îndrăzneaţă, în anii ‘70-‘80, în condiţiile cenzurii şi ale labilităţii ideologice a unui regim care îşi pierduse busola şi era cu atât mai imprevizibil. Dincolo de concesiile pe care le-a îngăduit în paginile revistei, unde a adus tot soiul de tămăduitori şi de vraci, poate din iluzia că ceea ce nu pot face nici ştiinţa (şi nu doar aceea medicală), nici politica poate face înţelepciunea populară, dând astfel apă la moară imposturii celei mai ridicole şi nocive, aşa cum a făcut din Cântarea României un spectacol kitsch, compromiţând ideea însăşi de artă, dincolo de toate, nu şi-a atacat niciodată confraţii, din contra le-a luat apărarea de câte ori regimul le punea gând rău. După 1989, tot el s-a aflat la originea unor legi menite să-i protejeze pe scriitori şi pe artişti, în general, şi, deşi repudiat de mulţi dintre beneficiari, a răspuns prezent la toate apelurile mereu primejduitei noastre bresle.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara