Dacă viaţa şi creaţia muzicală a Principatelor Române tind tot mai accentuat în secolul al XIX-lea să intre în Europa, importând şi adaptând genuri, forme, muzicieni din Occident, accentele naţionaliste nu lipsesc. Au de altminteri rolul lor, de construire a unei identităţi muzicale prin ceea ce părea atunci tipic, şi anume folclorul şi muzica bisericească. Din tot felul de amalgamări între european şi vernacular se naşte – deocamdată timid – o voce distinctă a muzicii româneşti.

Primul imn naţional nu putea face excepţie de la asemenea fermentări. Nu e deloc surprinzător că autorul său, Eduard Hübsch, născut în comunitatea germană a unui orăşel maghiar (Bitse- Trenchin, 1833), şi absolvent al Conservatoarelor din Praga şi Viena, se stabileşte la Iaşi în 1859, găsind aici un teren fertil pentru cariera sa. Devine rapid dirijor al Teatrului Naţional (spre nemulţumirea colegilor autohtoni, care nu aveau însă pregătirea lui), scrie o mulţime de uverturi, cântece şi marşuri patriotice, naţionaliste şi unioniste. Arată că ştie să-şi construiască abil o carieră la porţile Orientului, mutându-se la Bucureşti, mai întâi ca dirijor al Fanfarei Pompierilor, apoi (din 1867) ca inspector general al muzicilor militare (funcţie ocupată până la moartea sa, în 1894). Unii istoriografi (Viorel Cosma) susţin că a profitat de această poziţie a sa pentru a-şi impune imnul în repertoriile armatei, însă realitatea este că Marşul triumfal op.68 al lui Hübsch câştigă, pur şi simplu, locul întâi în 1862, la concursul lansat de Ministerul de Război pentru instituirea unui imn naţional.

Apar destule voci critice la adresa „caracterului german” al muzicii acestui imn care devenise piesa oficială a armatei, răsunând la parade şi festivităţi militare, voci care îi contestă vreo calitate muzicală, sau altele care susţin că un imn naţional trebuie să aibă şi versuri, să poată fi cântat în şcoli sau de către comunităţi largi. După vreo două decenii, când Regele Carol I este încoronat, ideea constituirii unui Imn Regal îl determină pe Vasile Alecsandri să potrivească versurile sale pe muzica existentă, semnată de Hübsch. Ulterior, numeroase aranjamente adaptează Imnul Regal la sonorităţi orchestrale (George Enescu în primul său opus, Poema Română, piesă simfonică pe care cenzorii comunişti au scurtato tocmai din această cauză) şi la diverse alte versiuni pentru voci (egale sau mixte, potrivite pentru şcoli şi coruri de amatori, coruri bărbăteşti pentru parade militare etc.).

Pe parcursul deceniilor următoare, diverşi muzicieni continuă să modeleze discret Imnul Regal ; există, de pildă, o transcripţie a compozitorului Sabin Drăgoi, bine lucrată componistic în sensul unei armonizări mai elaborate, cu multe cromatisme şi comentarii polifonice care vin să diversifice în a treia strofă muzicală scriitura preponderent omofonă. Deşi proiectează limbajul componistic din secolul al XIX-lea în modernitatea interbelică a secolului XX, această versiune nu e neapărat mai inspirată decât cea consacrată, mai diatonică şi mai simplă. Cel puţin pe mine nu m-au convins întru totul solu- ţiile lui Sabin Drăgoi, de altminteri reputat şi apreciat armonizator al melodiilor folclorice culese de el. Ascult cu mai mare plăcere piesa originală, cu cele trei strofe muzicale distincte – prima având indicaţia Maiestuos şi foarte bine marcat (corespunzătoare versurilor care încep cu „Trăiască Regele...”), a doua atingând punctele culminante ale melodiei („Fie Domn glorios...), ultima Cu caracter de rugă („O! Doamne sfinte!”) –, care îşi ating scopul expresiv graţie lucrăturii melodice şi armonice necomplicate, dar inspirate.

Unirea din 1918 oferă un prilej pentru redeschiderea discuţiei despre imnul naţional, cu ceva tonuri populiste (marele public să voteze un nou imn!) sau mai ra- ţionale (imnul nu se poate schimba oricum, de pe o zi pe alta). Doar regimul comunist n-a stat pe gânduri, şi în 1947 înlocuieşte Imnul Regal cu Zdrobite cătuşe de Matei Socor, pe versuri de Aurel Baranga. Dar aceasta este o altă poveste.