Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
De la Tocqueville la corectitudinea politică de Tudorel Urian

Cuvîntul "democraţie" are rol de cheie franceză în viaţa politică actuală. Este argumentul suprem, menit să încheie triumfal orice discuţie în contradictoriu şi să justifice orice decizie, fie ea cît de aberantă. În numele democraţiei vorbesc miile de demonstraţi ieşiţi în stradă şi forţele venite să-i reprime, adepţii privatizării şi cei ai etatismului, naţionaliştii şi antinaţionaliştii, globaliştii şi antiglobaliştii, cei care sprijină actualul război din Irak şi cei care i se opun, ecologiştii, socialiştii, liberalii, social-democraţii şi creştin-democraţii. Chiar şi marii dictatori ai secolului XX au ajuns la putere pe căi perfect democratice (Hitler este deja un caz şcoală) sau au făcut caz de slujirea fidelă a unei democraţii mai mult sau mai puţin originale (Stalin, Brejnev şi "the last but not the least" - să sperăm că pentru noi a fost chiar "the last and the least" - Nicolae Ceauşescu).
           
Ce este totuşi "democraţia", cuvîntul magic îndărătul căruia se ascund elemente care, aparent nu au nimic în comun? Un răspuns lucid la această întrebare încearcă să ofere profesorul Lucian Boia în cea mai recentă carte a sa, Mitul democraţiei. Adept al lui Fernand Braudel şi al şcolii de istorici formaţi în jurul revistei "Annales", Lucian Boia a introdus o viziune nouă în istoriografia românească (zona sa predilectă de cercetare este istoria recentă, cu precădere regimul comunist). Spre deosebire de istoriografia tradiţională care prezenta evenimentele unilateral, noua metodă presupune analiza structurilor economice, sociale şi, mai ales, mentale ale epocii aflate în discuţie, ceea ce duce la o multitudine de interpretări. Dacă o bună parte din istoria tradiţională se reduce la o poveste epică transmisă din generaţie în generaţie - ceea ce conferea faptelor şi personajelor istorice un caracter mitic - noua orientare are în vedere tocmai problematizarea, analiza critică, lucidă, a evenimentelor în corelaţie cu imaginarul epocii respective. Rezultatul este o relativizare a adevărului istoric (dacă se poate vorbi despre un adevăr istoric), dinamitarea unor mituri legate de persoane şi faptele acestora, devenite locuri comune ale conştiinţei publice. Studiile lui Lucian Boia obligă la reflecţie. Ele au efectul unor duşuri reci asupra celor deprinşi să înghită fără să mestece idei de-a gata.
          
În accepţiunea comună, democraţia este o mitologie. Dar ce ar trebui ea să exprime? Lucian Boia încearcă o explicaţie: "În primul rînd, democraţia înseamnă «suveranitatea poporului». E sensul său literal, sensul său dintîi. Dar încă două semnificaţii se adaugă acesteia. Într-o societate inegalitară, suveranitatea poporului riscă să devină vorbă goală; ar fi pur şi simplu confiscată de privilegiaţi. Pe de altă parte, dacă libertăţile ar fi prejudiciate, n-ar mai rămîne decît o egalitate în sclavie. Cele trei principii merg aşadar împreună: suveranitatea poporului, egalitatea şi libertatea. Este formula ideală a democraţiei. La drept vorbind, cam prea ideală" (p. 16). În teorie, totul sună bine şi frumos. Problema apare atunci cînd aceste principii generoase trebuie aplicate în practică. Se ştie, principalul simbol al suveranităţii poporului a fost, în timpul Revoluţiei Franceze, ghilotina. Ea a fost opusă în imaginarul colectiv simbolului absolutismului, întruchipat de Bastilia (mai degrabă pustie în timpul cuceririi ei de către revoluţionari). Tot în numele suveranităţii poporului au vorbit fasciştii, naziştii şi comuniştii, iar războaiele (citeşte masacrele) care au însîngerat harta lumii în ultimele două secole au avut aceleaşi înalte motivaţii democratice. După o incursiune în diversele tipuri de sisteme electorale şi de reprezentare, concluzia lui Lucian Boia vine de la sine: "Suveranitatea poporului e un principiu abstract, ceva ce nu există în sine. Poate fi invocată în toate sensurile, în bine sau în rău. Dacă interesul suprem al naţiunii o cere, nu există sacrificiu prea mare" (p. 19). În privinţa principiilor egalităţii şi libertăţii, istoricul român face o plină de revelaţii comparaţie între doi gînditori reper în istoria doctrinelor politice: Alexis de Tocqueville şi Karl Marx. El constată că societatea americană egalitară descrisă de Tocqueville în faimoasa sa carte De la démocratie en Amérique nu a existat în realitate ("Tocqueville lasă impresia de a nu fi înţeles mare lucru din prezent. Societatea americană egalitară a fabricat-o în întregime" - p. 49). În schimb, observă autorul, "teoria economică şi istorică a lui Marx poate fi considerată ca cel mai solid dintre toate sistemele de predicţie ştiinţifică; ea a eşuat însă complet la capitolul despre viitor" (p. 45). Eşecul profeţiilor politice ale lui Marx a fost însă unul de factură specială. Iniţial, după instaurarea comunismului într-o bună parte a lumii (URSS, China, Europa de Est, Coreea de Nord, Mongolia, Cuba etc.), teoria sa părea să se confirme. Apoi, însă, mai ales după evenimentele din anul 1989, a fost brutal infirmată. "Eşecul comunismului - scrie profesorul bucureştean - nu a fost eşecul unei derive antidemocratice; a fost eşecul unei maniere de a înţelege democraţia pe care istoria a refuzat să o ratifice" (p. 101). Pentru că, spune tot Lucian Boia, "s-a putut observa cum comunismul real contrasta flagrant cu comunismul teoretic: era pur şi simplu altceva" (p. 51).
          
Democraţia anilor 2000 are cu totul alte sensuri decît democraţia anului 1900. Lumea politică pare să se îndrepte spre ceea ce Adam Michnik numea într-un superb eseu zona gri. Lucian Boia numeşte această zonă a interferenţelor "modelul Tony Blair". Puritatea doctrinară lasă locul pragmatismului politic. Societăţile suferă o egalizare de fond (au dispărut discriminările bazate pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală) care permite afirmarea (încurajată instituţional) tuturor tipurilor de identitate (cu rezultate discutabile, precum foarte controversata "corectitudine politică"). Prim-planul vieţii politice nu mai este deţinut de avocaţi şi universitari, ci de specialiştii în economie. Nu mai există proiecte de viitor, dezbaterile publice se rezumă la discutarea unor aspecte ale prezentului. Marile canoane artistice au fost abolite. Lipsa unor criterii de evaluare duce la disoluţia spiritului critic. Valorile şi comportamentele sînt pe cale de a deveni unificate, actul cultural tinde spre un proces de democratizare. Nu se mai poate vorbi la ora actuală despre o listă de "mari scriitori", comparabilă cu cea de la începutul secolului al XX-lea (pe care figurau Flaubert, Zola, Balzac etc). Naţiunile tind şi ele să dispară sub tăvălugul nivelator al globalismului.
          
Un cîştig indubitabil în planul democraţiei, cucerirea dreptului de liberă exprimare, s-a dovedit pînă la urmă a avea efecte perverse. Scrie Lucian Boia: "Se întîmplă cu libertatea de opinie ceea ce s-a întîmplat cu votul universal: a cîştigat mult în amploare, dar sensibil mai puţin în eficienţă. Democraţiile au sfîrşit prin a învăţa ceea ce dictaturile n-au priceput niciodată şi anume că libertatea de exprimare a «dominaţilor» nu deranjează neapărat libertatea de acţiune a «dominanţilor»" (p. 138). Cel puţin la noi, orice intervenţie critică la adresa regimului comunist avea un ecou uriaş la nivelul opiniei publice. Astăzi dezvăluirile şi protestele publice (indiferent de natura lor) s-au bagatelizat. Guvernanţii tratează cu suverană indiferenţă probele copleşitoare apărute în presă cu referire la propria lor corupţie sau manifestările de stradă ale unor categorii sociale ajunse la disperare. Totul este pe cale să ia formele unui spectacol lipsit de conţinut (este imposibil să nu mă gîndesc aici la grotesca participare a unor membri PSD la o acţiune de stradă organizată de societatea civilă în favoare CNSAS, în condiţiile în care scurtcircuitul din activitatea CNSAS este imputabil în mare măsură tocmai reprezentanţilor acestui partid).
          
La capătul acestui foarte condensat eseu asupra esenţei substanţei îmbrăcate în vocabula "democraţie", concluzia cititorului este una singură: "ştiu că nu ştiu". Cuvîntul "democraţie" este o uşă, aparent uşor de deschis, în spatele căreia se întinde însă hăul. Sau, cu vorbele lui Lucian Boia: "Înţeleasă în sensul ei complet, democraţia e nici mai mult, nici mai puţin decît o utopie; i-ar fi şi imposibil să-şi ţină toate promisiunile, exorbitante şi contradictorii" (p. 151).
          
Operă a unui autor cu o recunoscută forţă analitică, Mitul democraţiei este o carte esenţială pentru profesionalizarea dezbaterilor politice din spaţiul public românesc.

Lucian Boia, Mitul democraţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, 160 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara