Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cultură:
De la romantismul revoluţionar la realpolitik de Tudorel Urian


Nouă au fost personajele apărute din neant pe micile ecrane în tumultoasele zile din decembrie 1989 care au rupt gura tîrgului: bărbosul cu privire metafizică şi ţinută de revoluţionar din America Centrală şi tînărul brunet, cu vocea pierdută ce îşi permitea din cînd în cînd să-l tragă de mînecă pe Ion Iliescu şi care dădea impresia că este un fel de cap limpede al puterii abia instituite. Cîtă vreme tînărul isteţ se vedea în prim plan, alături de Ion Iliescu, sub privirile protectoare ale bătrînului guerreros cu automatul spînzurat de gît, în plan secund, aveai sentimentul că totul se află sub control, că revoluţia e pe mîini bune şi că, în general, nimic rău nu se putea întîmpla. Fireşte, nimeni (vorba unuia, poate cu excepţia vecinilor de bloc) dintre cei ce priveau la televizor derularea ameţitoare a evenimentelor nu avea idee cum se numesc cele două personaje emblematice ale revoluţiei române. Astăzi toată lumea îi ştie pe Gelu Voican Voiculescu şi Petre Roman, chiar dacă puţini îşi mai amintesc cu adevărat chipurile lor din urmă cu treisprezece ani.

Două cărţi apărute în ultima vreme, centrate în jurul personalităţii lui Petre Roman (Andrei Pleşu şi Petre Roman în dialog cu Elena Ştefoi, Transformări, inerţii, dezordini. 22 de luni după 22 decembrie 1989, Editura Polirom, Iaşi, 2002, respectiv, Petre Roman, Mărturii provocate - Convorbiri cu Elena Ştefoi - , Editura Paideia, Bucureşti, 2002), reprezintă un ideal aide-mémoire al perioadei de tranziţie şi dau măsura transformării tînărului revoluţionar din ultimele zile ale anului 1989 în politicianul de astăzi. Prima dintre cărţi (Transformări, inerţii, dezordini - de departe mai interesantă, dat fiind şi sporul de farmec conferit de prezenţa cinic-bonomă a lui Andrei Pleşu), este esenţială pentru înţelegerea sensului real al unor evenimente pe care, la vremea respectivă, le-am digerat cam pe nemestecate şi care sînt, în bună măsură, răspunzătoare de situaţia deloc confortabilă în care se găseşte astăzi România, în raport cu celelalte ţări foste comuniste din Europa. Fără a pierde din vedere o anumită tendinţă - firească, până la un punct - a protagoniştilor de a se proiecta într-o lumină cît mai favorabilă, trebuie să acceptăm faptul că, pe lîngă cei direct interesaţi, mulţi "oameni de bine", inocenţi mînaţi de cele mai frumoase şi curate idealuri, au pus umărul - voit sau inconştient - la blocarea tuturor tendinţelor reformiste din societatea românească. Anul 1990 a fost un an al tuturor diversiunilor, al anarhiei mediatice, al vendetelor politice şi al loviturilor prin ricoşeu în care, nu de puţine ori, ceea ce părea alb era în realitate negru şi viceversa. Petre Roman şi Andrei Pleşu rememorează vremurile tulburi în care au fost parteneri politici cu nostalgie, onestitate (acolo unde memoria vreunuia dintre ei joacă feste celălalt vine imediat cu propria mărturie şi aduce lucrurile acolo unde trebuie), dar şi spirit critic. Ei oferă o imagine a marilor evenimente care au bulversat istoria noastră recentă (procesul Ceauşescu, evenimentele de la Tîrgu-Mureş din martie 1990, Piaţa Universităţii, primele mineriade) din perspectiva celor aflaţi în momentul respectiv la putere. Iar noi, astăzi, privind lucrurile cu detaşarea conferită de deceniul scurs de atunci, punîndu-ne în pielea lor, şi ţinînd cont de informaţiile contradictorii de care dispuneau la vremea respectivă şi de situaţiile de stress maxim la care erau supuşi, chiar dacă nu le împărtăşim întotdeauna soluţiile, putem să îi înţelegem. Nu ştiu dacă deciziile luate de Petre Roman pe timpul mandatului său au fost ideale. Probabil - sigur chiar - în unele situaţii s-ar fi putut găsi soluţii mai bune. Cert este însă faptul că acţiunile întreprinse de acel guvern au o justificare logică iar deciziile luate - chiar şi cele greşite - nu pot fi acuzate de rea-credinţă. De altfel, cei doi membri ai primului guvern post-comunist nu par obsedaţi de ideea de a se pune cu orice preţ într-o lumină favorabilă. S-a făcut multă vreme caz de un presupus sprijin cerut ruşilor de Ion Iliescu, în decembrie 1989. Or, Andrei Pleşu mărturiseşte cu seninătate că în acele zile a fost sunat de scriitorul basarabean Ion Druţă care l-a întrebat dacă îi poate fi în vreun fel de folos. "Iar eu i-am spus că, dacă poate să facă să ajungă un mesaj către ruşi să vină să ne scape, să o facă. Am auzit că şi Alecu Paleologu a transmis ceva asemănător. Ulterior ştiu ce a ieşit din asta. Că Brucan, că Iliescu... Eu aşa am trăit evenimentul şi nici nu-mi trecea prin cap atunci că făceam un lucru care să pună în pericol siguranţa naţională. Şi nici filorus nu fusesem vreodată" (Transformări... p. 22). Acelaşi Andrei Pleşu ridică vălul şi de pe evenimentele din 13 iunie 1990, cele care au fost pretextul intervenţiei minereşti din zilele următoare. El spune că potrivit unui raport făcut de Gabriel Andreescu, în care erau reproduse stenogramele ultimelor discursuri ţinute în Piaţă de Marian Munteanu, acesta le-a cerut apăsat protestatarilor să rămînă în piaţă şi să nu se deplaseze spre obiectivele vizate. A fost însă huiduit. "Prin urmare - crede Andrei Pleşu - , apăruseră acolo inşi care socoteau că trebuie pornit la atac, care intrau în conflict cu conducătorul Pieţei, cu Marian Munteanu, adică. Ăsta e un lucru curios. Acum cine erau aceştia? Pentru că, pe de altă parte, aveau o anumită logistică, camioane cu care să transporte, să atace. Nu au plecat, pur şi simplu, cu pietre... Părea să fie un lucru mai articulat" (pp. 69-70). Acelaşi mister planează şi asupra zilelor următoare cînd minerii au mers la adrese precise (l-au căutat, printre alţii pe Gabriel Liiceanu, deşi este greu de presupus că aceştia citeau cărţi de la Humanitas sau aveau idee cum arată la faţă filosoful - vezi, p. 71). Este limpede că deasupra evenimentelor din 13-15 iunie au stat nişte zei care s-au jucat după bunul plac cu destinele oamenilor. Dar ce interese serveau ei? Protestatarii de bună credinţă continuă să creadă că au fost forţe speciale, aflate chiar în subordinea guvernului, care au recurs la provocări cu scopul de a înlesni şi a face legitimă represiunea. Guvernanţii la rîndul lor prin vocile lui Andrei Pleşu şi Petre Roman se consideră şi ei victime ale acestei forţe misterioase. Complet lipsită de logică pare astăzi reacţia dreptei la o decizie a cabinetului Roman crucială pentru trecerea la economia de piaţă: liberalizarea preţurilor. Dar, să-l lăsăm pe Petre Roman să-şi verse amarul: "Momentul liberalizării preţurilor în care toată dreapta românească a făcut o uriaşă manifestaţie de protest, pe o motivaţie aberantă: "întîi să facem privatizarea", spune mult dinspre cine şi cum se bloca reforma. Sîntem în anul 2002, cîtă privatizare s-a făcut? (...) în ianuarie 1991, noi, guvernul, dăm o declaraţie împotriva lui Bârlădeanu şi Marţian, iar Câmpeanu se solidarizează cu Bârlădeanu!" (p. 113)

Să nu se creadă însă că de cealaltă parte a baricadei lucrurile au stat mai bine. Petre Roman dezvăluie faptul că mult controversatul Tratat cu URSS a fost negociat de actualul premier Adrian Năstase, pe atunci ministru de Externe. "Este adevărat, de asemenea, că în momentul în care acest tratat a fost prezentat de Ministerul de Externe, am fost asiguraţi că el respectă exact aceleaşi angajamente ca şi tratatele semnate de Moscova cu Polonia şi Ungaria, că e redactat în aceiaşi parametri. în realitate, el cuprindea două prevederi care erau contrare libertăţii României de a se înscrie pe alte coordonate de cooperare şi securitate internaţională" (Mărturii provocate, p. 289). Concluzia care se impune este că situaţia actuală a României este rezultatul unui lung şir de gafe şi calcule eronate aparţinînd deopotrivă celor care astăzi se declară de stînga sau de dreapta. Este adevărat, pe de altă parte, că dacă guvernul alcătuit după alegerile din mai 1990 ar fi putut să-şi desfăşoare activitatea în condiţii normale, startul tranziţiei româneşti spre economia de piaţă ar fi fost cu totul altul. Să ne reamintim doar că din acel guvern, condus de Petre Roman, au făcut parte, printre alţii, Adrian Severin, Andrei Pleşu, Theodor Stolojan, Eugen Dijmărescu, Ion Aurel Stoica, Traian Băsescu.

Petre Roman este un politician cu totul special. Profilul său temperamental, moral şi intelectual a devenit evident încă din primele zile ale mandatului său de prim ministru. Un tînăr tumultuos, cu alură de star de cinema, venit direct de pe baricadele revoluţiei, pe alocuri excesiv de patetic, sufletist şi idealist, dar, în acelaşi timp, raţional, poliglot şi bun orator, Petre Roman a oferit un nou chip al politicianului român, opus imaginii activistului imbecil şi ponosit specific epocii Ceauşescu. Caracterul său de unicat l-a făcut celebru şi l-a dus în cele din urmă la eşec. Pentru că un astfel de material uman este perfect pentru maeştrii dezinformării. Iar Petre Roman a fost şi este unul dintre oamenii cei mai calomniaţi din România. De la porecla "Petre Bişniţaru'" (un Miki Şpagă avant la lettre) şi pînă la a fi declarat soţ adulterin şi bolnav de cancer, Roman a avut parte de cele mai abjecte atacuri. Culmea este că majoritatea au prins mai bine în păturile de jos unde ideea că politicianul poliglot cu ascensiune fulgerătoare ascunde, musai, un trecut dubios, a găsit un sol mult mai prielnic de dezvoltare.

Marea noutate a cărţii Mărturii provocate o constituie spectaculoasa reconciliere dintre Petre Roman şi preşedintele Ion Iliescu. De altfel, scopul publicării acestei cărţi, la doar cîteva luni după Transformări, inerţii, dezordini, pare a fi tocmai oficializarea acestei reconcilieri istorice. Să fie acesta startul relansării politice a lui Petre Roman? Un alt Petre Roman, adaptat la politica secolului XXI, mai puţin sentimental şi patetic, decis să joace exclusiv pe cartea pragmatismului?