Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
De la Eminescu la Eminem de Daniel Cristea-Enache

Despre Marius Ianuş se poate spune, mai întîi, că şi-a ajutat criticii. Încă înainte să-i fi citit poezia, numele său le era deja cunoscut, purtat fiind de volbura unui scandal provocat cu bună ştiinţă.

Versurile ireverenţioase (e un eufemism) avînd ca destinatară... România au reprezentat momeala cu care tînărul poet a agăţat interesul public. Sînt de preferat recriminările, vituperările, injuriile chiar, decît o indiferenţă mai apăsătoare decît plumbul. Mai bine să se vorbească de rău despre un debutant iconoclast, decît să nu se vorbească deloc despre unul cuminte.
Strategia aceasta scandaloasă (la propriu) nu a folosit-o numai Marius Ianuş. Spre deosebire de mulţi „nonconformişti”, poetul fracturist chiar dovedea că are talent, forţă creatoare, o anumită viziune, cu totul particulară, ce se desfăcea într-un V de bombardiere lirice, detonîndu-şi încărcătura în capul cititorului. Era suficient să deschizi volumul său de debut, Manifest anarhist şi alte fracturi (1999), pentru a constata originalitatea de recuzită şi de substanţă a tînărului autor.
Autorul realizează primele cadre din Ursul din containăr – un film cu mine (2002) cu aceeaşi tehnică, bine pusă la punct, a provocării promoţionale. Pe copertă apare un fel de ştampilă, cu cifra 50 şi cu anunţul Interzis bătrînilor libidinoşi. La pagina 5, care deschide poemul în episoade Ursul din containăr, descoperim o indicaţie sarcastică („o altă realizare a guvernului Năstase”), precum şi o dedicaţie de o comică enormitate („Se dedică cititorilor mei, fără de care presupun că m-ar omorî imediat”).
Alte cîrlige bune de prins indignarea (şi deci interesul) lectorului apar şi în restul paginilor. Al XXXI-lea episod din poemul titular, Ediţia de dimineaţă. Cîntec la tarabă (care, publicat pe prima pagină din „Vatra”, a provocat o polemică în coloanele altor publicaţii), lansează un popular îndemn obscen în toate direcţiile posibile, cu voluptatea diversificării andrisantului. Dar şi în textul anterior, accentele grave, mistice sînt dublate de accente ascuţite, la nivelul teatrului de revistă într-un sezon mort: „Toate-aceste arătări fără eu –/ Cum vor vorbi cu Dumnezeu?// Cum va vorbi Bombon? Dar Răduleasca?/ Dar palmier de stat? Dar Agaton?/ Ce o să zică Nelu la Floreasca,/ la Bellu sau, pardon, la Pompignon?// Străin eşti tu, ce vrei să ştii acestea/ de tot ce ţine-n braţe acel abis.../ Acolo speri să-ţi poţi spune povestea/ şi să-l primeşti la masa ta pe Hrist”.
Mixajul registrelor este evident – şi deloc reuşit. Dar, omiţînd pentru o clipă să considerăm estetic versurile, e de remarcat disponibilitatea histrionică a poetului. Uşurinţa cu care intră în diferite roluri este definitorie. Adoptă o mască, renunţă la ea şi alege alta, scoate limba la public şi ţine să-şi verse fierea în faţa burghezilor cumsecade, face semne de dragoste iubitei din culise, se ceartă cu maşiniştii, aleargă neobosit de-a lungul şi de-a latul scenei, efectuează piruete şi tumbe sau se preumblă cu paşi de fanfaron – pentru ca deodată, în plină mascaradă, să se oprească, să te fixeze cu o privire posedată, şi să înceapă: „Mama nu va uita/ niciodată cărarea/ spre leagănul în care/ mă vîntură/ uitarea/ spre leagănul de piatră/ în care zac,/ zdrobit,/ ca un pitic,/ copilul cel mic,/ jigodia disperată în care/ a sperat mama.// Mama o să-mi aducă mereu de băut./ Mama o să mă ducă în braţe spre sud./ Mama o să-mi dea mereu/ timp de gîndire/ Mama o să-mi vorbească mereu/ în amintire/ Mama o să fie mereu/ jumătatea bună a sufletului meu// Mama o să mă înveţe să cînt frumos/ şi voi reuşi/ Mama o să mă înveţe gîndurile ei/ ca nişte jucării/ o să le deschidă în faţa mea/ şi eu o să rîd/ Mama o să se-ntindă pentru mine/ la pămînt/ ca să audă paşii terfeliţi/ ai copilului său/ (...) Mama o să mi se ascundă în venă/ tînără şi halucinogenă/ Şi va pune maşinile morţii şi femeile/ la dispoziţia mea/ Vom trăi în centrul lumii, care e durere,/ pe o stea/ Şi va pune maşinile morţii şi femeile/ la dispoziţia mea/ Vom trăi îmbrăţişaţi în stomacul lumii,/ în fiere/ Şi va pune maşinile morţii şi femeile/ la dispoziţia mea” (XX. Jigodia disperată în care a sperat mama).
E poate cel mai bun text al volumului: o uimitoare elegie (post)modernă, în care dragostea disperată, concentrată într-un singur punct, explodează în jerbe cosmice. Repetiţiile, refrenul, acumularea şi eliberarea tensiunii, creşterea temperaturii poemului pînă la punctul în care materia lui ajunge să fiarbă – toate acestea le-am putut întîlni şi în volumul de debut, reprezentînd o amprentă a liricii lui Ianuş. O lirică preponderent epică (şi dramatică, prin vocile şi dialogurile ei), folosindu-se de versul lung şi şerpuitor, tăiat uneori cu dexteritate, alternat prin secvenţe scurte şi percutante. Chiar faptul că „filmul” Ursul din containăr se întinde pe 60 de pagini şi e segmentat în 40 de episoade arată cît de cuprinzător vrea să fie universul liric al tînărului poet.
Lumea lui secundă o asimilează pe cea primă, aspirînd să o exprime în integralitatea sa, cu un realism mai intens decît realitatea şi cu o doză de nebunie blasfematoare ce „atinge” mai uşor dumnezeirea decît gestul pios. Povestea narată, story-ul din film, întins „de vineri noaptea pînă luni la cinci”, e o succesiune de întîmplări şi fantasmagorii poetice: momente comice sau deprimante, gesturi deşucheate şi reacţii bizare, dialoguri pedestre, viziuni extatice...
Eroul liric, pe cantul schizofreniei, se dedublează şi îşi caută jumătatea pierdută, o ia razna „infernal şi de tot”, îi îngrozeşte pe cei din jur, plîngînd însă de dragul umanităţii căzute şi căutînd cu furie neputincioasă o cale de salvare. Pentru el şi pentru ei, în general. Astfel că scenele realiste, unele de un umor suculent, se împletesc cu proiecţiile fabulos-compensatoare, asociate de regulă cu propria poezie: „Unde sînt? Ce-am visat? – Sînt în hrubă/ escavat de o mînă de fier? În balon/ sau într-un frigider? – Scot capul/ dintr-un verde containăr ridicat/ de REBU la cer.// Mă dor toate. Îmi scîrţîie oasele./ Gunoierii mă privesc pe de-a-ntoarsele./ Sînt rău oare? Muşc? Sînt şomer?/ Cînd unu’ mă-ngheaţă cu o voce tratată cu ger:// – |sta-i Ianuş – înjura România la televizor. Bă!/ tu înjuri România?! Oasele mă-tii în cer!/ Ca un urs prins în cuşca de fier/ încep pe sub răni să disper.// – Semăn, zic, da’ nu-s eu. – Bolintinu’!/ Mă caut – nu mai am bolintin, nici nimic./ – Stai să vezi, zic, că pot să-ţi explic. Şi/ sar şi pe acolo mi-e drumul.” (IV. Mă recunoaşte cineva. Fug ca eroul necunoscut); „N-am loc nicăieri –/ nici în mine!/ Sînt supus unor legi/ de tablă şi fier –/ unor macarale şi unor drezine/ care-şi şterg labele/ de-o imagine de oţel/ (de imaginea unui miel)/ deţinută de mine.// Sînt supus unor secretare/ bolnave de supt/ sînt dat afară din orice loc/ în care oricum niciodată n-ar fi-ncăput/ fiara bolnavă din mine!// Lasă,... eu rămîn cu săracii de pe străzi,/ beau şi strig toată ziua,/ pot să guvernez orice ţară, cu orice legi/ şi pot să discut cu Messia.// Iar peste cinzeci de ani tot ce am scris/ o să-şi dovedească folosinţa iremediabilă,/ secretarele or să-mi mestece filele între dinţi,/ directoarele or să-mi trimită petiţii şi incunabule.// Şi-o să sap un coridor în mine/ în care mă voi odihni strîns ca un şobolan/ o să-mi fiu străin şi o să mă simt bine/ şi treaba asta o să dureze mai mult de un an.” (XI. Să-mi caut locul în spaţiu, vasăzică).
Pentru această „păpuşă slinoasă locuită de zeu”, dreptatea va veni tîrziu, chiar dacă nu şi tardiv. Deocamdată, este timpul provocării, al gesturilor violente, avangardiste, făcute (ca şi la Geo Bogza, în interbelic) cu dorinţa de a zgîria fardul de pe obrazul social. Paradoxal, pe tînărul histrion şi scamator al cuvintelor îl irită tocmai măştile ce ascund chipurile concetăţenilor, onorabilitatea rigid-burgheză, frazele impermeabile, bune de învelit carnea realităţii. Şi atunci el va deveni „un cuţit ascuţit” şi se va înfige, iar şi iar, „ca un fier ruginit/ în toţi şi în fiecare”: „Gîştele mari din oraş/ scurmă şi scurmă întruna./ Cei care mulg nori de caş/ nu iau în barcă nici una.// Eu stau ca un prost/ într-o vană de fier/ lîngă parcare, în muşeţel.// Un zeu mă dă în leagăn/ fără să-i cer.// Feţe de porci în oraş/ scurmă şi scurmă cu jale./ Îndeobşte fac paşi,/ din pămînturi fac morţi,/ nu străbat nici o cale.// Eu stau ca un prost/ cu furtuna în braţe/ vîslesc din picioare/ pe o mare de ţaţe.// Gîştele mari în făraş/ Oamenii-porc în canale!/ Să fiu singurul eu din oraş/ găsesc cu cale!// Dar stau ca un prost/ în cîmpul cu maci/ cu gurampletită în bale,/ şi mă-nfig ca un fier ruginit/ în toţi şi în fiecare.” (XV. Cântec de nebun).
Ca şi în Manifest anarhist…, singura stea de pe cerul poetului „blestemat” este Mama, figura maternă, esenţializată într-un principiu al binelui incoruptibil. Acesta e punctul fix, punctul de referinţă ce introduce o coerenţă în vîrtejul de imagini, oprind totodată disoluţia eului moral.
Există însă, faţă de primul volum al lui Ianuş, modificări importante la nivelul discursului liric. Din ultimul fragment, se observă cum autorul „milenarist” începe să facă semne discrete cititorului cultivat, folosind (aparent întîmplător) secvenţe şi tonalităţi lirice din bucătăria altor poeţi, consacraţi. „Feţe de porci în oraş/ scurmă şi scurmă cu jale”, scrie autorul, făcînd o incursiune rapidă pe domeniul eminescian şi pe cel bacovian. Sau, în Legatul lui Ianuş, îl parodiază de-a dreptul pe Eminescu („Ce-mi pasă mie, nea Gherguţ, dacă mor eu ori altul?”), exact ca acel coleg de generaţie (Sorin Gherguţ) căruia i se adresează retoric.
Caragiale şi... Mioriţa apar îmbrăţişaţi în alte două-trei versuri („Mă ştie Dumnealui,/ n-o să se-ascundă – tu.../ să-i spui curat/ că l-am căutat!”); iar Labiş e întors pe dos cu cel mai firesc aer din lume („Rezemat cu capul de zid/ plîng şi mănînc”). Poetul postavangardist cedează intertextualităţii şi parafrazei postmoderne, versurile lui căpătînd o notă ludică, nişte momente de respiro bine venite. De la imaginile curgătoare ale lui Eminescu şi pînă la insurgenţa în ritm de hip-hop a unui Eminem, Marius Ianuş caută şi selectează tot ceea ce i se pare funcţional, convenabil (în sens poetic) creaţiei sale. Aşa repetent cum e şi nebun cum pare, este un profesionist autentic, un muncitor pe pagina albă care nu confundă poezia cu versificarea. Nu toate poemele din noul containăr sînt la aceeaşi înălţime: după o primă treime senzaţională, volumul cade şi se resuscită abia la final. Dar cînd autorul ridică ştacheta, nu sînt mulţi poeţi (chiar din generaţiile precedente) care ar mai putea trece peste ea.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara