Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Aniversare:
De la "Echinox" la "Echinox" de Ion Pop


În anul 33 al existenţei sale, revista "Echinox" întâmpină secolul nou şi mileniul cu un program încă o dată întinerit. Trecând, încet, spre "generaţia mijlocie", Ştefan Borbély şi Corin Braga, care i-au dirijat destinele în ultimii vreo şapte ani, s-au decis să predea ştafeta grupului de studenţi şi foarte tineri dascăli pe care l-au îndrumat cu o ştiinţă şi cu un devotament deopotrivă admirabile. Sub conducerea lor, revista Universităţii clujene se transformase într-un spaţiu de foarte serioasă cercetare, "academică" în bunul înţeles al cuvântului, întreprinsă de o elită a studenţimii, îndemnată să regăsească Biblioteca şi să accepte rigorile documentării sistematice şi exigenţele unei hermeneutici desfăşurate la mai multe etaje ale Babelului cultural contemporan. Tradiţiile spiritului constructiv transilvan s-au văzut astfel continuate exemplar, cu o sensibilitate înnoită, flexibilă şi mobilă, lăsând loc şi imaginaţiei eseistice a ideilor şi unui anumit exerciţiu publicistic aplicat vitrinei cu cărţi de ultimă oră. N-au lipsit nici poemele, nici proza, însă ponderea majoră au deţinut-o studiile aplicate şi răbdătoare, vizând sinteza şi integrarea în circuitul mare al ideilor şi culturii, cu o manifestă voinţă de deprovincializare, pe măsura noilor "provocări" europene şi "globale". A ieşit, astfel, de sub tipar în aceşti ultimi ani o suită impunătoare de numere tematice, dedicate, de exemplu, istoriei ideilor şi mentalităţilor (precum "Supravieţuiri antice", "Un nou Ev Mediu", "Literatura Gulagului", "Ideea universitară", "Generaţia '90?!"), unor chestiuni metodologice ("Psihoistoria", "Jung şi arhetipologia", "Integralismul lingvistic"), înnoirilor vieţii universitare (prin înfiinţarea Colegiului Noua Europă sau, continuând o tradiţie, experienţa "bursierilor români la Paris"), unor personalităţi ale Literelor clujene, ca regretaţii Marian Papahagi, Liviu Petrescu, Mircea Zaciu. Ea e evocată într-un frumos articol de "tranziţie" - L'Echinox est mort, vive les Echinoxes - semnat de Corin Braga în ultimul număr al acestei serii, dedicat temei... "Macabrului". Textul nu e însă deloc sumbru, ci - recapitulând momente mai vechi şi mai noi ale revistei şi grupării din jurul ei - lasă poarta deschisă: recunoscând "o certă oboseală, umană, de interes şi dorinţă de implicare, atât în ceea ce priveşte redacţia, cât şi conducerea revistei", autorul său salută cu încredere "schimbarea". Dar nu uită, şi bine face, să-şi mai spună o dată, împotriva unor reproşuri exprimate pe parcurs, convingerea că "înaltul profesionalism" al specializării, încă rar în revistele româneşti existente pe piaţă, trebuie să rămână un obiectiv în lumea noastră culturală, dacă dorim cu adevărat "racordarea noastră academică şi profesională la Occident". O soluţie se şi propune, de altfel, prin proiectul de a dubla "Echinox"-ul de tip "almanah", implicat dinamic în actualitatea culturală, cu o serie de "Caiete Echinox", care vor prelua partea de reflecţie şi cercetare "de excelenţă", şi chiar cu o revistă electronică, în stare să asigure un dialog şi mai viu, imediat, cu cititorii.
Încotro vrea să se îndrepte acum revista aflăm din articolul de fond semnat de directorul său, Horea Poenar, pornit - vorba poetului - în "căutarea tonului". Titlul lui sugerează deja voinţa unei infuzii de vitalitate şi imperativul prezenţei în realitatea imediată a mişcării culturii: Un "a fi" al Echinoxului. E o prezenţă ce se doreşte de mai multe ori interogativă, situată dinamic sub semnul dialogului tolerant faţă de opinia celuilalt, o "realitate comunitară dialogică", ferită, cum se spune într-un loc, de "pericolul grupării", fiindcă "revista nu reprezintă... interese care să o depăşească", acele "interese de generaţie, de politică în sensul obişnuit, de invidie sau, dimpotrivă, de fanatism", pe care multe dintre publicaţiile româneşti de astăzi le cultivă, făcându-se astfel expresia unei "violenţe autolegitimatoare", promiţătoare de noi exclusivisme. O atare poziţie mobilă nu e străină desigur de contextul mişcării de idei actuale, şi trimiterile ce se fac la "deconstrucţia tuturor formelor tari ale limbajului", la "conştiinţa efemerităţii tuturor legitimărilor şi teoriilor cu care lucrăm", la exigenţa implicării personale în discursul critic asumat în relativismul său, nu lasă dubii în privinţa asimilării surselor teoretice de referinţă în acest moment, de la un Gianni Vattimo la un Richard Rorty. De aici şi suspiciunile faţă de "înaltul profesionalism" (în replică la "moştenirea" echinoxistă imediată), de "ancorarea în ţinuturi academice", puse - e drept - în cumpănă cu intoleranţa discursului extrem-subiectiv, la fel de repudiabilă.
Un "veteran" al "Echinoxului" citeşte aceste propoziţii de program, cu calificativul nou pus între paranteze - directorul revistei vorbeşte despre (Noul) Echinox, relativizând aportul novator şi sugerând şi un anume "respect" pentru trecutul apropiat sau mai îndepărtat al publicaţiei - cu satisfacţia de a vedea că, în tot ce a avut mai bun încă de la începuturile sale, spiritul echinoxist se păstrează nealterat, într-un "câmp de energie deschis", alimentat de chiar fluxul rapid al promoţiilor studenţeşti ce-i asigură mobilitatea. Până la un punct, s-ar potrivi aici comparaţia propusă cândva de Roland Barthes, cu "vasul Argo", ale cărui părţi componente erau înlocuite pe rând fără ca ambarcaţiunea, astfel înnoită, să-şi piardă forma şi înţelesul. Atâta doar că afirmaţia după care - "sistemul prevalează asupra fiinţei obiectelor" (definiţie propusă pentru structuralism) s-ar cere aici corectată, în sensul că tiparul, conservându-se, e departe de a constrânge "fiinţele" ce-i dau substanţă.
Acestea, adică redacţia şi colaboratorii noii serii, chiar insistă asupra individualizării, a personalizării discursurilor (un Decalog propus de Ştefan Manasia & Ioan Curşeu, cu aer de manifest deloc rigid, formulează astfel "porunca" a patra "Nu sta sub tutela/ sub umbrela falselor instanţe critice", iar un "nonalog", propus de Cornel Vîlcu, "din postmodernitate", e articulat tocmai de tema "singularităţii" întemeietoare, într-un loc bine marcat de personalitatea celui care-l ocupă, deloc ferm, dimpotrivă, chestionabil şi relativ, dar ocupat cu o libertate deplină). O fac şi cu explicabilul orgoliu al (re)începutului, precum, în excelentul său eseu programatic, Ovidiu Mircean (Cu picioarele pe pământ?), unde "semnului zodiacal al Balanţei, al echidistanţei între noapte şi zi", sub care se aşezase vechiul "Echinox", i se opune cel "exploziv şi temperamental al Berbecului, al elanului tineresc, al spontaneităţii impulsive, combative, neechilibrate". Corectarea ultimului calificativ nu întârzie, însă, să apară, căci un paragraf următor, unde se neagă "conformismul de prost augur" adaugă imediat: "totodată, fără a-şi ucide la modul freudian părinţii"...
Cum se poate uşor observa, spiritul critic lucid stă mereu de veghe, pregătit pentru deschideri în toate sensurile, propunând "contextualizarea necesară" a actualităţii culturale româneşti, respingând "polemicile inutile", dar şi orice "convenţie de obiectivitate academică", cu convingerea că "orice critică literar autentică nu poate fi decât forma disimulată a unei autobiografii". Simţul ludic, plăcerea lecturii se vor reabilitate, e invocată chiar "ficţiunea" la care ajunge, în ultimă instanţă, discursul critic. Veghea critică poate fi şi... ascuţită, ca în cazul articolului polemic semnat de Cornel Vîlcu pe tema "instituţionalizării" generaţiei '80" (pornind de la o prefaţă de antologie "desantistă" a lui Ion Bogdan Lefter), "pentru că nu-i nimic mai plictisitor decât o avangardă clasicizată", ori afectuos-critic-înţelegătoare, ca în textul Mihaelei Ursa, care-şi propune să explice, lyotardian, nu-i aşa, Optzecismul pe înţelesul copiilor. Sub semne de întrebare şi cereri de nuanţare, de data aceasta a raportului dintre poezie şi metafizică, se exprimă şi Rareş Moldovan (prezent şi cu un substanţial ciclu de poeme, alături de Gabriel Marian), în timp ce Ioan Curşeu şi Ştefana Pop se îndoiesc, în alte pagini, de valoarea unor "actualizări" forţate şi frivole ale textului teatral, comentând un spectacol francez după Ghilgameş. Rostul acestor note nu e însă de a recenza în întregul său numărul 1 al noii serii a "Echinoxului". Ar fi încă multe de reţinut din paginile sale - de la reflecţiile înzestratului poet Ştefan Manasia, prezentate ca un fel de "teze" despre Noul poem, cu opţiunea fundamentală pentru "poezia trăită" şi o "respiritualizare a realului" văzut în dimensiunile sale cotidiene, aparent banale, dar promiţătoare de revelaţii, la îndemnul de a revigora tradiţia cenaclurilor literare, a Laurei Husti, ori la însemnările lui Doru Pop Despre hypertextualitate şi postmodernism românesc. Nu lipsesc, sub texte excelent scrise, Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Sanda Cordoş. Şi e de aşteptat ca numerele următoare ale revistei să răspundă incitantei "invitaţii la o dezbatere necesară" despre critica literară, lansate de profesorul Ion Vlad. (Amintindu-şi de o anumită tradiţie, revista publică şi texte în limba germană, în franceză şi engleză, semnate de Valentina Pop, Ştefana Pop, Dragoş Calma).
"(Noul) Echinox" (condus, alături de Horea Poenar, de Ioan Curşeu, ca redactor-şef, de Iuliu Raţiu ca redactor-şef adjunct, şi de Ovidiu Mircea, ca secretar general de redacţie) părăseşte, aşadar, etajul "academic", al studiilor de "înalt profesionalism", ce ajunsese la mari reuşite în atingerea unor standarde propuse de cultura de elită, coborând acum, cu energii împrospătate, mai aproape de viaţa imediată a literaturii. Plănuitele caiete "Echinox" vor suplini, din fericire, această temporară ieşire din tipar - şi e ca şi sigur că multe dintre numele pregătite să ilustreze "parterul" cu ferestre larg deschise spre faptul cultural cotidian (prezente, unele, şi în revista dirijată atât de productiv de Corin Braga şi Ştefan Borbély) se vor regăsi şi sub studiile docte şi profunde pe care-i plăcea aşa de mult să le invoce, în ultimii ani, ca pe un argument de calitate a Universităţii româneşti, neuitatul fondator al "Echinoxului", Marian Papahagi. Din "cripta" lor, adică din caseta ce păstrează înscrise şi în acest număr toate numele "grupării revistei", vocile de ieri şi de odinioară se mai aud, totuşi. Cei care dau acum un nou impuls vital publicaţiei clujene preiau, cum se vede, ce e de preluat, ramifică drumurile spre faptul de cultură autentic, cheamă la noi îndrăzneli, pun întrebări şi caută răspunsuri pe măsura orei actuale şi a propriei lor sensibilităţi. Important este, cred, că drumul continuă frumos, asociind firescul nonconformism al vârstei tinere cu un mai grav sentiment al răspunderii faţă de destinele spiritului şi cu o conştiinţă luminos-interogativă, deschisă dialogului, în atmosfera acelei prietenii exigente, despre care mi-a plăcut să vorbesc de atâtea ori în anii, de-acum mulţi, trecuţi de la începuturile "Echinoxului". Poate că în vremurile relativiste pe care le trăim, asemenea vorbe vor părea prea "mari". Eu rămân însă la convingerea că ele mai trebuie rostite totuşi măcar din când în când, şi poate mai ales acum, când mai este atâta nevoie de o anume gravitate adevărată a gândului, de o luciditate întărită a întrebărilor puse lumii noastre şi nouă înşine, de reabilitarea demnităţii creaţiei spirituale. Cei mai noi "echinoxişti" încurajează speranţa că felul acesta de "idealuri" ar mai putea fi împlinite. Văd în fapta lor încă un pas pe calea care duce, sub formele de relief schimbătoare, de la "Echinox" la "Echinox".