Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
De la A. Mirea la Maiakovski de Ştefan Cazimir


În temeiul dispoziţiei de repartizare nr. 1588 din 7 iulie 1955, Ştefan Cazimir devine, la 1 septembrie al aceluiaşi an, preparator principal la catedra de istoria literaturii române a Facultăţii de Filologie din Bucureşti, ale cărei cursuri tocmai le absolvise. Catedra era formată din: Ion Vitner - profesor, şef de catedră; M. Cruceanu - profesor; Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Cornea, Paul Georgescu, M. Nanu, Silvian Iosifescu, G. C. Nicolescu, Ilie Stanciu - conferenţiari; Zoe Dumitrescu, Mitu Grosu, Vicu Mîndra, Rica Bralover, Viorica Huber - lectori; I. Rotaru, Pompiliu Marcea, D. Micu, Gh. Rădulescu - asistenţi; Venera Dogaru - şef de cabinet. O dată cu Cazimir, fuseseră angajate în funcţia de preparator două colege ale sale, Ovidia Babu şi Eufrosina Molcuţ.

Drumul unui absolvent de la bancă la catedră cuprinde mai multe staţii intermediare. Un preparator nu ţine seminarii decît incidental, cînd e vorba să suplinească un asistent. Un asistent, la rîndu-i, nu se urcă la catedră decît ocazional, spre a face o lecţie de probă ori spre a înlocui un conferenţiar sau un profesor. Aceştia din urmă, în schimb, ţin în chip curent seminarii, conform cunoscutului principiu de drept "cine poate mai mult poate şi mai puţin". Starea de spirit a proaspătului preparator nu era de impacienţă, ci mai curînd de îngrijorare. Sub raportul activităţii în seminar, modelele primite în facultate nu puteau sluji unui debutant din două cauze diametral opuse: unele erau prea sus, aşadar inaccesibile, altele prea jos, aşadar inutile. înotul trebuia deci învăţat pe cont propriu, înfruntînd apa adîncă şi rece.

La 20 noiembrie 1955, Cazimir îi scrie mamei: "Ieri am ţinut primul seminar din cariera mea. Se îmbolnăvise cineva şi m-a rugat să-i ţin locul (asta cu două ore înainte de începerea seminarului). Dificultatea cea mare decurgea însă din faptul că erau studenţi foarte moi, fără pic de vlagă în ei. S-a discutat despre poezia socială a lui Eminescu." Prilejuri de a repeta experienţa nu se mai ivesc mult timp; abia la 2 octombrie 1956 o carte poştală anunţă triumfal: "Am ţinut primul seminar la literatură pentru copii, care a fost foarte animat."

Prea puţin solicitaţi în activitate didactică, preparatorii puteau să se dedice muncii de cercetare ştiinţifică şi, în parte, chiar o făceau. Dar noii membri ai catedrei de literatură română, spre deosebire de colegii lor îmbarcaţi pe arca lingviştilor, isprăviseră facultatea fără nici un fel de instruire privind tehnica navigării în ştiinţă. Ei erau nevoiţi să descopere singuri instrumentele bibliografice, să-şi taie singuri pîrtii prin fişiere, să ia cunoştinţă tîrzie de vechile monografii şi istorii literare, pe care cursurile din anii '50 nu se oboseau să le citeze, nici măcar spre a le reproşa aşa-numitele, pe atunci, "limite". Este astfel de înţeles că paşii tinerilor cercetători literari vor fi marcaţi, mai mult decît ai altora, de şovăieli şi de naivităţi, că maturizarea lor va fi lungă şi dificilă, că urmele amatorismului nu se vor şterge cu una - cu două. în plus, politizarea domeniului literar fiind mult mai strictă decît a celui lingvistic, calitatea ştiinţifică a cercetării va cîntări adesea mai puţin decît doza ei de conformism şi obedienţă.

Primele încercări ale lui Ştefan Cazimir în cîmpul istoriei literare sînt comunicări la sesiunile ştiinţifice din facultate, tipărite ulterior în Analele Universităţii: Ajunul răscoalei din 1907 în literatura vremii, A. Mirea, precursor al lui Topîrceanu, Date noi privind activitatea de romancier a lui G. Baronzi.1) întîia dintre ele ar fi putut să rămînă o explorare onestă şi, în principiu, legitimă vizînd prefigurările literare şi publicistice ale unui mare seism social. Din păcate, presiunea tiparelor de gîndire ale timpului se resimte prea insistent: "Anului 1906 i se poate asocia imaginea unei cupe în care suferinţele ţăranilor continuă a se aduna, revărsarea dincolo de margini devenind iminentă. Dar acestei culminaţii a durerii i se contrapune o alta: culminaţia huzurului şi desfrîului cultivate de clasele posedante cu cinică nepăsare; 1906 este anul serbărilor jubiliare prilejuite de împlinirea a patru decenii de la instaurarea Hohenzollernilor." Ce se mai salvează din text este o mică descoperire de istorie literară, anume că satira lui Caragiale Mare farsor, mari gogomani nu rămăsese în mapele scriitorului, cum se crezuse pînă atunci, ci apăruse sub pseudonim, cu unele atenuări, în periodicul Protestarea, la 28 iunie 1906.2) Gestul lui Caragiale de a o da publicităţii avea, desigur, semnificaţia lui.

O integrare mai bună în fluxul preocupărilor de durată ale autorului vădeşte studiul dedicat lui A. Mirea. Este, parţial, o revenire la tema tratată în Despre arta parodiei (cu observaţia că bucăţile lui Topîrceanu date drept parodii după A. Mirea n-au fost compuse cu atare intenţie, ci s-au născut ca scrieri autonome, în confluenţă cu formula Caleidoscopului) şi, totodată, o "promisiune" a Antologiei umorului liric, ce va apărea peste două decenii. într-acolo ne îndreaptă propunerea de a se urmări, într-un studiu mai amplu, evoluţia poeziei umoristice româneşti şi menţionarea, drept exemplu, a lui G. Ranetti, care îşi descria grădina de citadin în versuri ca acestea: "Cresc ierburile pălămidei,/ Cucută creşte şi susai/ în cele biete brazde două,/ Dar nu le-aş da în schimb pe nouă/ Grădini ale Semiramidei/ Ori nouă parcuri din Versailles!" Sau care, deplîngîn-

du-şi existenţa migratoare, ne face să auzim un ecou anticipativ al Baladei chiriaşului grăbit.

Studiile dedicate poeziei umoriste aparţin unui bovaric al genului, care încerca să-l practice el însuşi, inclusiv - cum s-a văzut - în cadrul auster al lucrării sale de diplomă. Recidivele nu vor întîrzia să apară: "în zilele din urmă am asistat la unele şedinţe ale congresului scriitorilor; m-am distrat copios văzînd scriitori Ťmariť certîndu-se ca nişte copii mici. Cred că adversităţile de acest soi vor facilita apariţia unor parodii ale mele trimise la Steaua din Cluj." (Carte poştală, 26 iunie 1956) Alegerea revistei nu era fortuită, ea reprezetînd în acel moment un avanpost al deschiderii literare şi al lepădării şabloanelor dogmatice. }intele parodiilor nu sînt, nici ele, alese la întîmplare: Dan Deşliu, Eugen Frunză şi Mihu Dragomir, adică trei aşi ai poeziei aliniate, superior cotaţi la bursa valorilor oficiale. Li se adaugă însuşi Vladimir Maiakovski, pe care Stalin îl decretase post mortem "cel mai bun şi cel mai talentat poet al epocii noastre sovietice"3). Parodia dedicată lui Dan Deşliu îl surprinde pe autor la "casa de creaţie", răsfoind complezent catalogul său de imagini:



- Să-nvolbur pe strune un aprig poem

îşi spune cu şoaptă şoptită.

Deci fără zăbavă în sprijin să chem

Poetica mea recuzită.



Veniţi-mi în preajmă voi, sute şi mii

De flamuri, drapele şi steaguri,

Să fluture-a voastre văpăi purpurii

Pe-a versului falnice praguri.

Şi voi buciumaţi-mi măreţul avînt,

Sirene, ciocane, baroase,

Spre slăvi să se-nalţe năvalnicul cînt

Cu note înalte ori joase.



V-aprindeţi în clocot voi, zori de rubin,

Voi torţe, voi facle, voi stele,

Şuvoi de căldură, puhoi de lumini

Reverse cîntările mele.

Voinica vîlvoare a jarului vast

Zvîcnească spre zarea senină,

Iar voi pregătiţi-mi un aprig contrast,

Afunduri noptoase de mină.



Inventarul nu se opreşte decît în clipa cînd poetul adoarme: "Dar chiar şi în vis îl petrece-n alai/ Un chiot de mîndre unelte/ Şi-i dăruie-n cale un zîmbet bălai/ Frăţînii cu suflete zvelte./ Şi cît i-ar fi somnul de lung şi de greu,/ Şi-n vis el poeme scandează,/ C-aşa se cuvine să doarmă mereu -/ Cu goarna şi inima trează."

Lui Eugen Frunză, încrezător în verdictele viitorului, i se atribuie o dură răfuială cu criticii:

V-o spun pe şleau, stimabile amfibii

Ce cutezaţi în roate-a-mi pune beţe:

în veci de veci nu mă-nspăimîntă scribii

Şi de la ei eu nu primesc poveţe.

. . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . .

Sfărîmînd complotul îngustimii voastre

Şi-n mii de cioburi putrede muţenii,

Trezesc din somn cu trîmbiţe măiastre

Respectul viitoarelor milenii.



Şi-n timp ce voi, cu strîmbături nătînge,

Vă fluturaţi infamul terfelog,

Posteritatea de pe-acum mă strînge

La sînul ei cu iz de busuioc.



Stiletul ironiei, în cazul lui Mihu Dragomir, vizează poza infatuată a poetului şi elanurile lui "combative":



Aleargă pe cîmpie iar crivăţul hain,

amarnic scuturîndu-şi străbunele cojoace.

Dar mie nici nu-mi pasă! în timpii care vin

aud cum grîul creşte şi pîinea cum se coace.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Luînd în piept stihia, eu merg de ger niznai

cînd polul nord cu urlet asupră-ne coboară;

deodată mi se pare că sînt în luna mai

şi-ngîn în şoaptă stihuri ce-am să le scriu la vară.



S-alerge cît îi place ursirea de prăpăd!

încrîncenarea firii eu ştiu că-i trecătoare

şi contemplînd ninsoarea aievea parcă văd

prin sită cum se cerne făina viitoare.



C-aşa-i omătul pururi, ori cade-ncetinel,

ori hohoteşte amplu în leagăn de vîntoase.

E şi făina dulce, şi lamă de oţel

în care se retează dorinţe duşmănoase.



Parodia, în fine, după Maiakovski obligă fanfara tumultuosului poet să celebreze un eveniment derizoriu - cumpărarea unui bec electric:



De dorul luminii

cu sufletul

plin

păşesc

prin mulţime

discret

în al "Victoriei"

vast

magazin

(cîndva

"Galeries

Lafayette").



Nu trebuie

vreme-ndelungă

să caţi

- săgeţi

sînt în orişice

colţ -

"Daţi-mi

un bec

de 40 waţi

şi-o sută

şi douăzeci

volţi!"

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

în neguri

n-oi sta

ca un putred sobol.

Priviţi!

Hei, priviţi

cum răsare

al beznelor frînte

de-a pururi

simbol -

un bec

luminos

ca un soare!

Bucata apare sub un titlu cam lung: Versuri despre becul cel nou sau cum înţeleg unii să-l "continue" pe Maiakovski, fiind dedicată "Lui Şt. Iureş, Gavril Mihai, Toma George Maiorescu etc.". în realitate, scrisă încă în timpul studenţiei, parodia persifla direct piscul suprem al poeziei roşii. Scoaterea în faţă a "continuatorilor" era un truc de adormit cenzura. De adormirea întru Maiakovski se leagă şi amintirea unui episod mai vechi: "ŤDormiţi, tovarăşi, liniştiţi.../ }ara voastră/ tînără/ e mai strălucitoare/ cu fiecare primăvarăť, ei se adresează Maiakovski, în Poemul lui Octomvrie, revoluţionarilor înmormîntaţi lîngă zidul Kremlinului. ŤDormiţi, tovarăşi, liniştiţi.../ Cine-ar îndrăzni/ odihna/ să v-o mintă?ť Decembrie 1952. După-amiază mohorîtă de iarnă. Curs de literatură sovietică, cu Emma Beniuc. Jumătate din studenţii anului II română picotesc plictisiţi în bănci, unii dintre ei poate chiar dorm de-a binelea. Profesoara, vorbind despre Maiakovski, citează la un moment dat vibranta invocare: ŤDormiţi, tovarăşi, liniştiţi...ť. Jumătatea trează a amfiteatrului izbucneşte spontan în rîs. Jumătatea trezită din somn află despre ce e vorba şi se alătură prompt voioşiei celor dintîi. Ilaritatea devine generală. Profesoara, evident, nu pricepe nimic; reacţia studenţilor i se pare o blasfemie şi părăseşte indignată sala. Un coleg fuge după ea pe coridor, izbutind s-o împace şi s-o readucă la catedră. N-am aflat niciodată ce i-a spus. O explicaţie sinceră a faptelor n-ar fi putut decît să le agraveze."4)

Ştefan Cazimir

_______________

1) Analele Universităţii "C. I. Parhon", Seria Ştiinţe Sociale, Filologie, nr. 10, 1957; ibid., nr. 15, 1959; ibid., nr. 18, 1960.

2) Satira fusese reprodusă de Şerban Cioculescu în I. L. Caragiale, Opere, IV, F.R.P.L.A., 1938, p. 344, după un manuscris autograf dăruit de scriitor lui Paul Zarifopol; retipărită în I. L. Caragiale, Opere, 3, E.P.L., 1962, p. 511, cu un facsimil al textului din Protestarea.

3) Ştefan Cazimir, Parodii, în Steaua, nr. 8(78), august 1956, şi nr. 1(83), ianuarie 1957.

4) Ştefan Cazimir, Honeste scribere, Editura Naţional, Bucureşti, 2000, p. 303.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara