Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
De fapt, un debut de Cosmin Ciotloş

Sunt cu adevărat conexe toate varietăţile pe care volumul de publicistică al lui Liviu Ornea le circumscrie? Sunt în mod necesar adiacente aceste subiecte de interes latent, arareori transferate din imaginarul colectiv pe prima pagină a unui cotidian? Ce frontiere comune împărtăşesc de exemplu matematica elementară, programele universitare viciate, examenele naţionale, forumurile internautice de discuţie, rasismul funciar, mizeria străzilor bucureştene, preferinţele estivale şi - închei o listă ceva mai lungă decât enumerarea mea - sporturile domestice? Toate aparţin, privite cu atenţie, unui anume tip de discurs asupra fundamentelor spaţiului public. Care nu coincide, aşa cum solul nu coincide cu fructele, cu ceea ce se livrează, mediatic, sub aceeaşi sintagmă protectoare. Şi nici - aici intervine o disociere importantă - cu ceea ce vulgata intelectualului umanist de la noi numeşte, cu un masochism aproape ne­disimulat, aberaţia specificului naţional.

În schimb, ceea ce impune, cu fiecare articol, această sumă de Varietăţi conexe este o raţionalitate impecabilă, o logică fără discontinuităţi. Cine s-a mai gândit, în explozia de expresivitate intenţionată a anilor din urmă, să pună în discuţie, să zicem, vreo istorioară talmudică? Iar aceasta nu dintr-un impuls al defulării imanente, din categoria artei pentru artă sau din aceea, liminară, a argumentului pentru argument: "Se zice că într-o seară, la uşa unui rabin se înfiinţează doi oameni sărmani care-i cer de pomană. Unul dintre ei e un amărât care toată viaţa lui a fost sărac lipit pământului. Celălalt a fost odată bogat, apoi, cine ştie din ce pricină, a decăzut şi a ajuns în starea mizerabilă în care îl vede înţeleptul. Problema e că rabinul nu are decât o singură monedă pe care nu o poate nicicum împărţi. Cui o va da? Pe cine va ajuta? Pe cine va face el fericit? Soluţia talmudică este: rabinul va da banul celui care a fost bogat, pentru că acesta, ştiind ce înseamnă bucuria vieţii înlesnite, cu atât mai mult se va bucura chiar şi de o palidă, scurtă aducere aminte, pe când săracul, obişnuit cu răul, nu pierde cine ştie ce odată cu acea monedă. Argumentul şi pilda mi se par precare. Cred că raţionamentul se poate uşor inversa: banul trebuie dat celui sărac, pentru a-i produce măcar o dată în viaţă bucurie (rabinul nu are de unde şti dacă ocazia fericită i se va mai oferi sărmanului), pe când pentru cel care a cunoscut de atâtea ori bunăstarea, acelaşi bun are mult mai puţină valoare." (pag. 246)

Întreaga istorioară va conduce aici, fără sincope, la o critică întemeiată a premiselor anecdotice pe care se sprijină adesea falsele teorii ale naţionalismului zis luminat. În alte părţi (sau în alte varietăţi), incongruenţa dintre statutul autonom al Bisericii Ortodoxe şi protectoratul statal pe care aceasta şi-l revendică totuşi insistent e expusă cu un bun simţ civic exemplar şi cu un umor, intelectual vorbind, sănătos. Trimiterile, pe rând, la Titu Maiorescu, la I. L. Caragiale şi la Paul Zarifopol, bine subliniate de Carmen Muşat în prefaţă, mi se par perfect justificate intuitiv. Ba chiar şi, mergând un pic mai departe, axiologic.

Cum se face, totuşi, că un eseist născut, iată, la începutul deceniului al şaptelea se apropie mai degrabă de asemenea clasici ai începuturilor decât de - tot e o problemă permanent invocată în presa noastră - colegii săi de generaţie? Întrevăd două răspunsuri. Primul derivă din parabola modernă a piticilor cocoţaţi pe umerii uriaşilor, a celor care, citindu-i pe cei vechi, ajung să ştie, implicit, mai mult decât aceştia. Iar Liviu Ornea - o dovedeşte, la rigoare, până şi bibliografia admirabilă a tatălui său - i-a parcurs pe junimişti cum nu se poate mai corect. Al doilea ia în calcul, prin forţa lucrurilor, un alt detaliu de biografie spirituală. Anume că autorul Varietăţilor conexe e specializat în matematică. Mai mult, profesor la Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti. Iar dacă adaug şi titlul lucrării de doctorat - Structuri geometrice pe varietăţi complexe. Structuri local conform Kaehler -, nu numai opţiunea pentru abordarea din temelii a chestiunilor, inclusiv a acelora legate, cum spuneam, de dinamica spaţiului public, dar şi titlul insolit al grupajului său publicistic capătă, măcar de la distanţă, o explicaţie mulţumitoare.

În ciuda poziţiilor de multe ori intransigente, Liviu Ornea nu e un radical. Se îndoieşte de beneficiile sistemului Bologna, adoptat cu nemotivată grabă în învăţământul nostru superior, se oripilează de soluţiile călduţe prin care ministerul reglementează desfăşurarea bacalaureatului, se revoltă în faţa in­culturii ştiinţifice a multora dintre oamenii inte­li­genţi ai momentului, se opune tonului apocaliptic paseist al celor care deplâng modernizarea vitroasă a centrului istoric al capitalei - dar niciodată nu părăseşte urbanitatea fermă a opiniei. Când alţii, însă, calcă, în această privinţă, pe-alături, ia imediat ati­tudine. E cazul unei replici la un articol scris de Alexandru Bogdan Duca, intitulată, cu un haz eficace, Ducă-se: "Un text de o rară, stupefiantă violenţă împotriva ţiganilor semnează Alexandru Bogdan Duca în revista Cultura (30 august 2007). Este un text care ar înnobila oricând o publicaţie precum România Mare; cu atât mai mare mi-a fost mirarea să-l văd găzduit în revista condusă de dl. Buzura. Înspăimântătoare la articolul lui Alexandru Bogdan Duca este aparenţa de argu­mentaţie logică, ştiinţifică, operând pe baza expunerii unor fapte de toţi ştiute. Autorul nu înjură (de aceea am zis că ar înnobila o revistă în care, de obicei, se înjură, nu se argu­men­tează). Iartă şapoul: ŤProblema socială reprezentată de ţigani nu este de ieri de astăzi, ci de când europenii au intrat în contact cu această etnie. Romii sunt o populaţie care nu se lasă asimilată, ci opune o rezis­tenţă deosebit de puternică la orice formă de civilizaţie şi la orice proces de civilizare, o populaţie lipsită (cu excepţii individuale, desigur) de orice simţ civic faţă de patria de adopţie, trăind într-o continuă stare de promiscuu optimismť." (pag. 70)

Ca temperament, continuările sunt, de ambele părţi, relativ uşor de dedus. Iar meciul, ca în tenis, se desfăşoară în linie dreaptă de la un punct al frazei încolo. Ajuns aici, la această fină observaţie asupra sportului alb pe care tot Liviu Ornea o face cu câteva zeci de pagini mai încolo, trebuie să ac­centuez un fapt pe care luciditatea constantă Varie­tăţilor conexe l-ar putea lăsa, pe nemerit, în umbră. Exersată mai ales în probleme de geometrie sintetică, mâna lui Liviu Ornea e, filologic vorbind, una de prozator autentic. Tabletele reluate aici şi publicate iniţial în Observator cultural, în Dilema veche ori în Viaţa românească vădesc nu o dată, pe lângă farmec, un talent narativ echivalent cu al maeştrilor genului acestuia condensat. Iar dacă unele din texte folosesc această înzestrare în chip marginal, pe post simplu de suport stilistic al unei construcţii esenţial­mente demonstrative, există altele, numeroase, al căror obiect imposibil de pus pe seama finalităţilor practice. Mă gândesc la bucăţi ca Şi tot ce-i ne-nţeles se schim­bă-n ne-nţelesuri şi mai mari, Dar noi, belgienii?, Alesul cui?, Nostalgii, sper, nevinovate, 2 Mai. Necrolog, }uţ, Despre crâşme şi librării, Interzis săracilor sănătoşi, Soarele şi tenisul, Nervi de toamnă, Wanna be my Valentine?, În priză continuă, Creta şi mausul. Şi altele, şi altele...

Ar fi cinic din partea mea să nu reproduc un fragment care aminteşte, exact atât cât se cuvine, de Moşii lui Caragiale. Şi nu numai. Şi nu întâm­plător: "De la Calea Moşilor, până la Rosetti, un autobuz 311 pe lângă care am mers agale, melc prost, încetinel, şi, pe la Armenească, o spun fără falsă modestie, l-am depăşit un pic; cum trec de Piaţa Rosetti, de departe văd albind reclama care mă enervează cel mai tare, la Dero, sluţind un zid întreg al Facultăţii de Chimie (alături, pe zidul dinspre statui, se to­peş­te-n gură minunata ciocolată Poiana); pasajul de la Universitate: jeg, scări de travertin cu dale lipsă, scări rulante delabrate, mizerie matinală (mult deo­se­bită de cea de seară: alţi oameni, alte glasuri, alte parfu­muri), mirosurile suave de la McDonald's înfră­ţite cu cele de la Fornetti ş...ţ În sfârşit, pe sub schele mizerabile, călcând pe cartoane ude, am intrat, plin de voie bună şi chef de muncă, în Facultatea de Matematică. O nouă zi pe vechile dureri." (pag. 141)

O carte entuziasmantă! Au remarcat-o, constat încrezător, înaintea mea, doi stilişti de cursă lungă, cum sunt Radu Cosaşu şi Ioan Groşan. Ce au uitat ei să amintească, mă grăbesc să constat eu acum: ig­norând monografia de specialitate scrisă în colaborare cu Sorin Dragomir (Locally conformal Kaehler geometry), pe care nu cred c-o va deschide, în viitorul apropiat, nici un filolog, acesta e, practic, debutul literar al lui Liviu Ornea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara